Cel despre care, ni se spune, mai cu seamă de nişte reformatori de profesie, interesaţi şi materialiceşte în chestiune pentru prosperitatea pe care o va aduce Departamentelor lor, că va fi magica soluţie ca urmare a aplicării căreia vom avea negreşit profesori mai buni.

Ideea a fost repusă pe tapet la mijlocul săptămânii trecute de noul ministru al Educaţiei, inginer de formaţie, şi care, dacă judecăm după vârsta pe care o are, a ajuns cadru didactic universitar pe vremea în care nu era obligatorie nici măcar absolvirea modulului psiho-pedagogic. Se prea poate ca domnul ministru să îşi fi reamintit povestea cu pricina, lansată de Mircea Miclea şi devenită power-play pe vremea catastrofalului ministeriat al total ruptului de realitatea românească Petru-Daniel Funeriu, apologetul formelor fără fond, stimulat chiar de cei interesaţi (şi) băneşte de propunerea în discuţie.

Să fiu bine înţeles. Nu sunt defel împotriva găsirii unor strategii şi metode, a unor forme de învăţare continuă, chiar a înfiinţării unui masterat ca urmare a frecventării căruia pregătirea pedagogică şi metodică a celor ce aleg să fie profesori să devină mai bună. Pe de altă parte, nu cred nici un moment că poate fi un profesor cel puţin acceptabil, oricât de mare didactician ar fi el, cel care nu stăpâneşte bine disciplina pe care o predă. Mai exact, înainte de a şti cum să predea, viitorul profesor trebuie să ştie ce predă.

Or, marea problemă a învăţământului superior românesc tocmai aici se află. Absolvenţii ciclului de licenţă din învăţământul universitar  stăpânesc tot mai puţin disciplinele pe care urmează să le predea. Motivele se ştiu, toată lumea vorbeşte despre ele prin universităţi şi prin facultăţi, chiar dacă nu le defineşte riguros exact, preferând să le identifice sub numele de cod Bologna. Înţeles ca o pacoste. Bologna ajuns să însemne oraşul italian în care s-ar fi semnat diktatul  de pe urma căruia ar suferi atât învăţământul românesc, cel care a aderat aproape de bună voie la el. Prin decidenţii lui, desigur, şi nu ca urmare a unei adevărate dezbateri cu profesorii. Care mai totdeauna sunt excluşi din discuţie. Însăşi fantastica lege a Învăţământului adoptată în vremea guvernării Băsescu-Boc, între timp mereu cârpăcită, e produsul acestei atitudini nedemocratice.

Realitatea este mult mai simplă. La Bologna nu s-a parafat nici un fel de diktat. S-a stabilit doar că învăţământul superior european se structurează în trei cicluri: licenţă, masterat, doctorat. Şi s-a mai precizat că ciclul de licenţă nu trebuie să aibă mai puţin de trei ani.
Pus pe economii, finanţând prost învăţământul de toate gradele, dar mai ales învăţământul superior, Statul român a agreat ideea ca ciclul de licenţă la majoritatea specializărilor ai căror absolvenţi ar urma să devină preponderent profesori, să fie de trei ani. Statul a transmis ordinul Ministerului Educaţiei care, la rândul său l-a expediat universităţilor, iar acestea l-au pus supuse în aplicare. De teamă să nu supere nici Statul, nici Ministerul care, drept represalii, ar fi putut să le reducă finanţarea de bază. Oricum insuficientă.

Şi uite aşa ceea ce înainte se preda şi se învăţa în patru sau cinci ani, se predă acum, pe repede-înainte, în trei ani ori nu se mai predă deloc. Pentru justificarea tuturor omisiunilor folosindu-se cuvântul magic eficientizare. Cuvântul unei minciuni mari cât casa. Care a avut ca efect imediat realitatea că proaspătul absolvent al studiilor de licenţă nu ştie satisfăcător acea parte din ştiinţa pe care ar trebui să o predea uneori nici măcar la nivel de manual didactic.

Spre a-şi îndulci amarul, spre a se autoamăgi că totul va fi bine, mulţi profesori şi multe universităţi s-au îmbătat cu ideea că lacunele vor fi recuperate în timpul studiilor de master. Al căror rost nu este deloc acesta.

Între timp, situaţia financiară a tuturor universităţilor, chiar şi a celor mari, a celor din consorţii exclusiviste, s-a agravat şi mai tare. Pe fondul scăderii numărului candidaţilor la studenţie. Drept pentru care a mai fost eficientizată o dată, de două ori, de trei ori, curricula.

Ce înseamnă asta? Că ea, curricula a devenit încă şi mai pauperă. Că cele mai multe planuri de învăţământ nu prevăd mai mult de 20, cel mult 22 ore pe săptămână. Chiar şi atunci când e vorba despre dublă specializare. Total insuficient. Să nu ne amăgim prea mult cu povestea cu studiul individual şi cu statul în bibliotecă. Şi acesta e cam şubred, e precar de tot câtă vreme achiziţiile de carte nouă şi din străinătate sunt cum nu se poate mai modeste. Totul e în specificul ţării lui „merge şi aşa”. Şi totul se concretizează în ascunderea adevăratei probleme cu care se confruntă învăţământul românesc de toate gradele- lipsa banilor. A acelor bani care să nu meargă exclusiv şi direct în salarii. Cu toate că şi salariile contează. Eu nu cred că un debutant care are, la ora actuală, 1000 de lei leafă pe lună, poate fi un profesor bun. Nu poţi fi bun, nu poţi fi în frunte când în ierarhia salarială pe ramură a Uniunii Europene te afli pe ultimul loc. Spun asta fiindcă ministrul Curaj nu are îndrăzneala de a o spune.

Aşa că, înainte de a vorbi despre masterate didactice care ni se promite că vor rezolva totul, domnul Adrian Curaj ar trebui să aibă bărbăţia de a lua taurul de coarne. Iar taurul se cheamă studiile de licenţă şi precaritatea acestora. Până când acestei probleme nu i se va găsi o rezolvare, oricât de mult ar vrea să ne convingă psiho-pedagogii, domnul Mircea Miclea şi domnul Adrian Curaj însuşi că lucrurile ar sta altfel, totul nu va fi pe mai departe decât o poveste în care de bază sunt vreo două replici celebre din Hamlet- ul lui Shakespeare:  economii, Horatio, economii! şi  vorbe, vorbe, vorbe!