În 2009, marele finanţator internaţional s-a alăturat Comisiei Europene şi Băncii Mondiale pentru a pune o centură de siguranţă economiei noastre, tamponată serios în acel an de criza mondială.

România a primit astfel aproape 20 de miliarde de euro, dar cu anumite condiţii pe care trebuia să le îndeplinească pentru a-şi echilibra balanţele structurale şi pentru a putea, astfel, să ramburseze împrumutul.

Spre exemplu, Guvernului i s-a cerut să pună manageri privaţi, profesionişti şi (mai ales) independenţi politic la companiile de stat.

Adică să renunţe tocmai la butoaiele cu miere din care se finanţau partidele, clientela şi rubedeniile din camarilă. Într-un târziu (foarte târziu, după aproape patru ani), au fost instalaţi şi aceşti manageri, apoi au fost schimbaţi într-un ritm ameţitor, apoi printre ei s-au mai strecurat şi unii „politici“...

Cert este că nimeni nu poate garanta azi că din butoaiele cu miere nu mai curge chiar nimic spre mai vechea sau mai noua clientelă.

Au cerut delegaţiile FMI perindate de-a lungul acestor ani pe la Bucureşti să nu introducem cote diferenţiate de TVA? Au cerut. Drept răspuns, exact ca pentru un păcălici, Guvernul a introdus cote reduse, mai întâi pentru pâine, apoi pentru toate alimentele.

Au avertizat oficialii că reducerea cotei generale de TVA, de la 24% la 19% este prea abruptă? Au avertizat. Răspunsul: bine, măi, nu mai scădem la 19% din prima, dar în 2017 va fi tot ca noi.

Ce au mai cerut oficialii FMI de-a lungul anilor? Privatizarea unor găuri bugetare cum ar fi Oltchim, CFR Marfă, CE Oltenia sau Poşta Română. La Oltchim a ieşit circ, la CFR Marfă s-au încurcat iţele birocratice, iar CE Oltenia şi Poşta Română se amână la nesfârşit.

Când au văzut proiectul noului Cod Fiscal, şi cei de la FMI, dar şi cei de la Comisia Europeană şi-au pus mâinile-n cap, reprezentanţii CE spunând că avem acordul „deraiat“.

Reacţia Bucureştiului a fost de toată pomina: noul Cod Fiscal a trecut aşa cum e (păgubos şi pentru buget, dar - vom vedea curând - şi pentru contribuabili), iar acordul financiar a fost lăsat să expire fără nicio intervenţie.

Acum, replicile politice se ţin lanţ pe marginea unui eventual acord nou, dar Palatul Victoria nu face nicio mişcare.

Sau poate că, ce să vezi, nu mai avem nevoie de niciun acord, disciplina bugetară este respectată şi fără „profesorul sever“, bani nu ne mai trebuie şi politicienii s-au maturizat, nu mai au tendinţa să se ascundă după argumente de tip „aşa a vrut FMI“.

Ar fi păcat, pentru că până la urmă a fost bun şi Fondul pe răbojul Guvernului: ni-l putea arăta ca pe o sperietoare care ne vrea răul şi care nu era, de fapt, decât un păcălici.