Cu toate acestea, abundenţa utilizării termenilor triviali în limbajul de zi cu zi, de către persoane indiferent de nivelul cultural sau de vârstă, concomitent cu stăruinţă de a se menţine tabuul chiar şi într-un articol lingvistic mi se pare o atitudine ipocrită, revolută şi în discordanţă cu ceea ce se petrece în „lumea civilizată”.

Dacă inventarul acesta, românesc, ne displace, asta nu însemnă că de aici provine uzul şi abuzul în spaţiul social al comunicării, ci, mai degrabă, exact contrariul: cititorul ar trebui să privească prin această lentilă realitatea cotidiană. Nu dicţionarul trebuie vituperat, ci comportamentele lingvistice din şcoli, manifestările violente din multe familii, din presa scrisă, radio şi, mai ales, de la televiziuni, de pe reţelele sociale etc. şi care produc zilnic tot mai multă obscenitate. O astfel de creştere a violenţei de limbaj ar trebui să ne pună pe gânduri: putem oare să reflectăm asupra rolului educaţiei şi să susţinem relaţiile decente, elegante chiar, dintre oameni?

În 1962, în Dicţionarul enciclopedic român, se spunea: „În trecut, în România, argoul era folosit, de exemplu, de diverse categorii de lumpenproletari (delincvenţi, vagabonzi, cerşetori etc., pături sociale generate de regimul burghezo-moşieresc.” În utopia comunistă, educarea poporului ar fi abolit de la sine argoul. Dar nu a fost aşa, şi iată că azi democraţia generează din nou tot mai variate categorii de „lumpenproletari”.

Iată şi punctul de vedere pe care l-am citit mereu ca subtext la toţi care au strâmbat din nas la articolul anterior.

„Elementele de argou cunoscute de masa vorbitorilor şi tocite ca semnificaţie sunt folosite, nerecomandabil, şi de unii militari în termen, de studenţi sau de elevi. Apariţia unor asemenea elemente în vorbirea cuiva degradează, înjoseşte persoana. (…) Acţiunea de cultivare a limbii române îngustează tot mai mult aria de răspândire a acestor elemente, obligându-le în cele din urmă să dispară odată cu vechile mentalităţi.”
(Constantinescu-Dobridor, Gh., Mic dicţionar de terminologie lingvistică, 1980)

***

Să vedem acum ce ne spun cercetările străinilor cu privire la argou, ba chiar mai mult, la acea zonă roşie, a termenilor obsceni:

„Noţiunile la care se referă aceste cuvinte sunt simţite, în general, ca elemente strict personale, apărate de pudoarea individuală, aduse în discuţie cu ruşine sau cel puţin cu rezervă. Ele denumesc mai ales părţile corpului (organele genitale sau de excreţie), se referă la acte fiziologice (cel sexual, sau procesul de urinare sau de excreţie etc.), şi este firesc să nu fie invocate în conversaţii obişnuite, să nu aparţină adică unui stil colocvial firesc. Totuşi, în anumite împrejurări, sub impulsul unor stări sufleteşti (mai ales defavorabile interlocutorului sau persoanei despre care se vorbeşte) se recurge la aceste cuvinte, evocate poate în condiţii speciale, tocmai din cauză că nu se rostesc în împrejurări uzuale.

Sentimentul de reţinere, jenă, ori pur şi simplu evitarea cuvintelor de acest tip sunt fireşti pentru vorbitori, ducând la un caz particular de «interdicţie de vocabular». Din punct de vedere ştiinţific însă, ignorarea lor ni se pare nefundată; practic, pudoarea lingvistică a determinat lipsa cuvintelor obscene din dicţionarele curente, deşi asemenea cuvinte reprezintă un material de limbă vie.”, scria Erling Schøller în Cuvinte şi expresii obscene în limba română, Revue Romane, vol. VI , Copenhaga, 1971.

Este important să amintim aici că, în a doua parte a secolului al XX-lea, exceptând lucrările despre argou publicate de Alphonse Juilland (1952), studiul lui Schøller din 1971-72 este singurul care aduce o abordare ştiinţifică naturală a problemei acestor termeni.

***

În lingvistică românească o poziţie echilibrată a apărut relativ recent. Gardianul, de exemplu, anunţa în 2007: «Noul Dicţionar al limbii romane (DLR) va fi lansat anul viitor şi lucrarea ştiinţifică se anunţă a fi mare surpriză, dar şi un veritabil şoc pentru mulţi. Cuvinte catalogate ca obscene şi „interzise hârtiei” sau audio-vizualului vor fi „recunoscute” în mod public. Asta deoarece membrii Academiei Române au decis să oficializeze cuvinte ca pulă, pizdă, fut, muie sau coaie dar şi alte cuvinte dintr-o serie foarte vastă de termeni care nu au fost acceptaţi până acum din cauza atitudinii mult prea pudice a unor redactori.

„Dicţionarul limbii romane va avea nu mai puţin de 34 de volume la care lucrează deja de ani de zile trei colective de filologie din cadrul Academiei Române din Iaşi, Cluj şi Bucureşti. Nu trebuie să privim lucrarea ca [pe] un dicţionar pornografic. Acest apelativ este ‒ din punct de vedere lingvistic ‒ o aberaţie deoarece lingvistul considera toate cuvintele egale.

Altfel spus, lingviştii cred că un cuvânt considerat obscen de către orice vorbitor obişnuit este doar un cuvânt obişnuit”, a declarat dr. Cristina Florescu, cercetător ştiinţific principal gradul I la Institutul de Filologie Română "Alexandru Philippide" de la filiala ieşeană a Academiei Române. Ea a adăugat că ediţia veche a Dicţionarului a fost publicată tocmai la începutul secolului trecut şi este necesară o reeditare, deoarece limba română s-a schimbat mult.

Munca este enormă, deoarece unora dintre literele alfabetului le este alocată chiar şi câte patru volume. Cele trei colective de lucru lucrează "pe litere", anume fiecare grup de litere din alfabet este lucrat separat. Un alt proiect al Academiei Române este şi editarea unui Dicţionar explicativ al limbii române (DEX) în care vor fi explicaţi o serie de termeni de genul "marfă", "beton", "cool" sau "naşpa"».

***

În ziarul băcăuan Înainte! (21.11.2009) citim: «Dicţionarul explicativ ilustrat (DEXI) al limbii române, elaborat de specialiştii de la Institutul „A. Philippide” şi ai Universităţii „Al. I Cuza” din Iaşi, apărut în rafturile librăriilor din Bacău şi Bucureşti, de putină vreme, a stârnit controverse în rândul profesorilor de limba română. Asta deoarece, în paginile sale sunt prezente mai toate cuvintele şi expresiile vulgare al limbii romane. Formulările de tipul: „Ce p..a mea?”, „Îmi bag p..a!”, „A sta cu p…a în mână”, „Du-te-n p..a mea”, „P..a bleaga” , „A face l..a”, „A da limbi în c..r”, „Du-te-n p..a mă-tii!”, explicaţiile de genul: „gest făcut prin ridicarea degetului mijlociu de la mână şi strângerea celorlalte patru, eventual îndreptându-l în direcţia gurii” sau chiar contexte de tipul „Ai văzut ce maşina p..oasă şi-a luat?” au adunat băcăuanii la rafturile de cărţi din librării. Angajaţii Diverta de la etajul I al magazinului Luceafărul spun că „în jumătate de oră s-au vândut toate exemplarele şi de aceea vor aduce mai multe dicţionare în următoarea perioadă”».

Să îmi fie permisă această simplă întrebare: cum ne explicăm succesul unui dicţionar care, spre disperarea multora, introduce, abundent, cuvinte porcoase? Să sufere românii de un comportament lingvistic duplicitar?

***

Am să mă întorc acum la chestiunea tabuizării. Ea nu este nouă, o cunoaştem bine cel puţin din studiul civilizaţiei romane. Când arheologii au scos la iveală ruinele oraşelor Pompei şi Herculanum, acoperite de lava Vezuviului, au constatat, între altele, că latrinele publice aveau înscrisuri pe pereţi cu cuvinte triviale, aşa cum se întâmplă şi astăzi. Aşa au fost atestate cuvintele obscene în latină. Cu toate acestea, culturile oficiale din sistemul civilizaţional euro-american au condamnat întotdeauna folosirea publică, şi chiar intimă, a anumitor cuvinte considerate „diabolice”.

Iată ce le spunea discipolilor apostolul Pavel:

„Iar de desfrâu şi de orice necurăţie şi de lăcomie nici să se pomenească între voi, aşa cum se cuvine sfinţilor; nici de vorbe neruşinate, nebuneşti sau glumeţe, care nu se cuvin; ci mai degrabă de mulţumire.“. (Efeseni 5:3,4)

Nu cred că mai trebuie stăruit. Civilizaţia noastră este o civilizaţie care tabuizează sexualitatea, excreţia şi micţiunea, altfel spus, separă impurul de pur, murdăria, de curăţenie, păcatul, de virtute. Reacţia firească a omului de pretutindeni a fost perpetuarea „cu fereală” a cuvântului neaoş, cu o imagistică creatoare explozivă. Limbajul oacheş a vegheat dintotdeauna mersul ipocrit şi adesea snob al „culturii înalte”.

Când Ion Creangă aducea la Junimea, în chiar elita masonică ieşeană, Povestea pulei (1877-1878) râsetele au izbucnit cu o voioşie pe care le dau capodoperele „lumii pe dos”. Nu cunosc nicio altă operă în care Mântuitorul să vorbească fără sfială ca un ţăran de rând. Şi totuşi nimeni nu l-a acuzat pe fostul seminarist de la Socola de blasfemie.

„Amu cică era într-un sat un ţăran. Şi ţăranul acela a ieşit odată în ţarină să samene nişte păpuşoi. Şi cum sămăna el, tocmai atunci s-a nimerit să treacă pe acolo Hristos şi cu Sfântul Petrea. Hristos să nu tacă molcum şi să-şi caute de drum?

‒ Da ce sameni acolo, om bun? întreabă el.

‒ Ia, nişte pule samăn, răspunse ţăranul cu obrăznicie.

‒ Pule ai zis că sameni, pule să dea Dumnezeu să se facă, zise Hristos, blagoslovind sămănătura cu amândouă mânile, şi apoi se tot duse în drumul său împreună cu Sf. Petrea, care nu-şi putea stăpâni mierarea de cuvintele ce auzise că au ieşit din gura lui Hristos, pentru că niciodată nu mai vorbise Mântuitorul aşa de buruenos.

Ţăranul, după ce mântui de sămănat, se întoarse acasă. Apoi, la vremea prăşitului, a venit de a prăşit păpuşoii după rânduială, şi iar s-a întors acasă. Dar când vine la cules, ce să vadă? În loc de păpuşoi, de fiecare strujan erau câte trei-patru drugăleţe de pule, care-de-care mai îmbojorate, mai dârze şi mai răzbelite!…

‒ Ptiu! drace, iaca ce s-au ales de muncuşoara mea de toată vara, zise ţăranul, scărpinându-se-n cap şi trântind cuşma de pământ cât ce putu. Asta n-am păţit-o de când m-a făcut mama… ’tu-i maţele acrului! ‒ Ei, ei! Amu ce-i de făcut? ‒ ’Tu-i-aş descântecul celui cu blagoslovenia, că pocit a mai fost la gură.”

***

Ne vom opri, în sfârşit, din consideraţii literare, pentru a le evoca doar pe cele lingvistice. Micul dicţionar academic (2002) ne oferă următorul articol:

pú sf [At: TDRG / Pl: pule / E: lat pulla] (Trv) 1 Penis. 2 (Înv) Nuia. 3 (Înv) Coadă. 4 (Iht; îc) pula ciobanului Pietrar (Aspro zingel). 5 (Îac) Peşte care trăieşte în bălţi, pe fundul mlăştinos sau argilos, cu corp scund, turtit, mai mult gros decât înalt, lung de 12-18 centimetri, şi care aduce pagube însemnate, hrănindu-se cu puii de peşte (Gobius kessleri) Si: guvidie-de-baltă. 6 (Bot; îc) pula calului Burete pucios (Ithyphallus impudicus). 7 (Trv; îs) pulă bleagă Individ neînsemnat, fără personalitate. 8 (Trv; îe) Ce pula mea? Se spune pentru a exprima un sentiment de frustrare, de neputinţă sau de revoltă faţă de o problemă dificilă în care vorbitorul refuză să se implice. 9-10 (Trv; îe) Îmi bag pula Se spune pentru a exprima (dispreţul pentru ceva sau) nepăsarea şi renunţarea de a se mai implica în ceva greu de rezolvat. 11 (Trv; dep; d. bărbaţi; îe) A sta cu pula în mână A fi onanist. 12 (Trv; d. bărbaţi; îae) A nu face nimic, a fi leneş şi indolent. 13 (Trv; îe) Du-te-n pula mea Expresie injurioasă care de obicei se adresează unui coleg sau unui prieten acuzat de lipsă de solidaritate, sinceritate, principialitate etc., cu intenţia de a pune capăt relaţiei cu acesta. 14 (Trv; îe) Îmi bag pula în mă-ta Expresie injurioasă foarte răspândită între bărbaţi, care consideră actul sexual drept un mod de înjosire atât a interlocutorului cât şi a persoanei la care acesta ţine cel mai mult.” (apud DEXonline)

Din punct de vedere etimologic, se pare că originea corectă ar fi, aşa cum arată şi MDA, lat. pulla, din pullus. Să reamintim legătura semantică dintre conceptele pasăre, „penis” (şi, apoi, mic, „copil”), cum a arătat Walter Goldberger. (cf. Schøller, idem, Revue Romane, vol. VII , Copenhaga, 1972).

Ar fi de adăugat o serie de derivate diminutivale: pulică, pulicică, pulişcă, pulişoară, puliţă sau augmentative: pulan, pulău, pulărău, puloaie, puloi.

Eufemismele cele mai dese sunt: sulă şi bulă (şi eroul imaginar Bulă), dar se aud şi mulă şi rulă…

Unele forme se obţin prin contaminare: puleandră cf. buleandră; pulan cf. bulan; puleală cf. buleală.

Personalizări: Moş Pulă, Pulea, Pulea Spătarul, Puleaşcă, Nea Pulică, Pulis, Domnul Pulis ş. a.

Th. Grasner (Miştocăreasca, Salzburg, 1992) mai înregistrează: paulă, contaminare cu numele Paula; prepulis în expresia: a-l lua la prepulis; a (se) împula, a copula.

Vom furniza un inventar de expresii omise şi o listă de eufemisme, fireşte incomplete.

EXPRESII

a (nu-l) durea (nici) în pulă: a nu-i păsă; a arăta ca o pulă, a arăta rău; a avea o pulă în cur: „Merge de parcă are o pulă în cur.”; a avea o pulă în gură: „Vorbeşte de parcă are o pulă în gură.”; a beli pula, a da de necaz; a cădea cu curu-n pulă, a da de necaz; a cânta/sună ca o pulă, a cânta fals; a da (pe cineva) în pula (cuiva): injur. „Dă-o în pula mea de treabă!”; a i se rupe/îndoaie (pula): a nu-i păsa; a lua la pulă, a copula; a se trage (cu cineva) de pulă cf. a se trage de şireturi; a suge pula: „Să-mi sugi pula, de prost ce eşti!”; a(-i) cădea pula cloşcă, a deveni impotent; a(-i) creşte o unghie pe pulă, a fi abstinent; a sta ca proasta în pulă, a sta prosteşte, a nu face nimic; a-şi băga pula (în cineva, ceva), a copula; injur. „Să-mi bag pula-n ea de carte!”; ce pula mea? Cf. arg. ce pana mea? ce puii mei?; doctorul/gagicarul/şmecherul etc. pulii: cineva de nimic; moartea/râsul pulii!: ceva ridicol; pulă bleagă, persoană neînsemnată; pula calului: „Ce pula calului vrei de la mine?”; injur. „Dă-l în pula calului”.

PAREMIOLOGIE

la curva bătrână nu i-e frică de pula groasă/mare, o persoană în vârstă nu se teme de nimic; fost-ai lele cât ai fost, dar te-ai dus pe pulă în jos, timpul nu se mai întoarce; fuţi, nu fuţi, vremea pulii trece, trăieşte-ţi clipa!

EUFEMISME

Sunt peste 450 de forme publicate de Th. Grasner. Cum nu are sens să reproduc o listă atât de mare, voi spicui doar câteva forme: banană, caras, cimpoi, ciocan, ciomag, cârnat, clarinet, cocoş(el), daravelă, făcăleţ, flaut, iatagan, microfon, mândră, morcov, moşulică, pipa păcii, pistol, retevei, sculă, seringă, socoteală, sorcovă, steag, ţuţuroi, voinicul.

După cum mărturiseşte Erling Schøller în lucrarea citată, Victor Buescu, profesorul de limbi clasice stabilit după război la Lisabona, a fost autorul primului studiu, cred eu, de onomastică românească pe temei obscen.

Din păcate, cum este lesne de înţeles, nu e cu putinţă să cuprindem într-un articol toate aspectele legate de acest cuvânt care face totuşi parte din fondul principal de cuvinte al limbii române.