Gestul, ca şi formatul, a fost neobişnuit. De puţine ori vezi, în prime time, invitaţi ori citaţi scriitori. Oricât de buni ar fi, se consideră că ei nu fac rating; şi atunci se preferă o emisiune mediocră sau de-a dreptul mizerabilă, dar cu impact, uneia de ţinută sau măcar decentă, fără.

Invitaţii lui Octavian Hoandră la acea emisiune de pe Realitatea erau unul şi unul, dar destul de mulţi. Aşezaţi la o masă rotundă, sub reflectoare, ei păreau că refac, în condiţiile satului global, bine cunoscuta poiană a lui Iocan, unde bărbaţii din romanul lui Preda dezbat chestiuni arzătoare. Moromete şi ceilalţi săteni comentează şi interpretează ce fac domnii de la Bucureşti. De data aceasta lucrurile stăteau invers: „domnii de la Bucureşti“ analizau şi interpretau ce s-a întâmplat cu satul românesc în peste o sută de ani de istorie. E drept că invitaţii la emisiune, în majoritate, erau orăşeni de primă generaţie, iar majoritatea românilor nu arată altfel. Dacă nu noi ne-am născut la ţară, s-au născut acolo părinţii noştri - iar dacă nici ei, atunci cu siguranţă părinţii lor. România a fost preponderent rurală şi, în loc de a ne ruşina de acest lucru, e mai cuminte să-l recunoaştem şi să-l asumăm. Numai parvenitul îşi ascunde originea ori şi-o „înfrumuseţează“ fantezist. În contra parvenitismului în floare, câţiva dintre participanţii la emisiune şi-au prezentat copilăria la ţară ca pe un blazon.

Dezrădăcinarea de la oraş

Exact aşa făcea şi neuitatul Paler, care a transformat Lisa într-un reper simbolic, cvasi-mitologic, şi a făcut din ea o matrice în cărţile lui scrise la persoana întâi. De fiecare dată când venea vorba de Lisa (şi „vorba“ o aducea adesea el însuşi), Paler îşi retrăia o copilărie sub un cer care din marele oraş nu se mai vede şi nu se mai poate vedea. Fără să confunde percepţiile lui infantile şi rememorările nostalgice de mai târziu cu realitatea dură a satului românesc, scriitorul glisa dintr-o dimensiune în alta a lumii lui. Dimensiunea socială, politică, istorică, evident economică, structura satului românesc pe care comunismul a încercat s-o distrugă; şi componenta „romantică”, magică, implicând un raport afectiv şi o investiţie imaginativă a celui care se va simţi, la oraş, dezrădăcinat.

Paler a exprimat în fond, ca şi Preda, atât nevoia noastră de rădăcini, cât şi dorinţa de lărgire a unui orizont personal. Zariştea cosmică despre care vorbeşte, frumos, Blaga este o metaforă. Studiile înalte, Universităţile, Teatrele, Bibliotecile, Muzeele, Librăriile, Redacţiile sunt în marile oraşe, nu în Lisa ori în Siliştea Gumeşti. Astfel că fiul de ţăran, dacă vrea să devină un mare scriitor, nu poate fi romantic şi mitologizant până la capăt - şi să rămână în satul lui. El trebuie să plece: dar în această plecare, Paler şi Preda iau, aşa zicând, satul cu ei.

Mitologia personală a unui sat

Citite şi recitite atent, cărţile lui Octavian Paler, oricât de subtile şi cu paradoxuri urmărite ca atare, au o fibră pedagogică. Scriitorul se avântă quijoteşte în chestiunile cele mai complicate pentru ca un public cât mai larg să participe, prin el, la ele. În ultimii săi ani de viaţă, când lucram la volumul de convorbiri, era de pildă preocupat până la obsesie de… Inchiziţie. Cu o linişte care îmi ridica părul în cap, îmi spunea că studiase atent problematica şi unele dintre procesele Inchiziţiei erau mult mai corect desfăşurate decât procesele de astăzi (pentru a nu mai vorbi despre cele din timpul comunismului). Să auzi că Inchiziţia a putut fi mai legalistă decât democraţia e ceva ce numai de la sclipitorul şi profundul Octavian Paler puteai auzi.

Paler este iubit de cititorii din toate generaţiile pentru că s-a dedicat problemelor şi îndoielilor, întrebărilor şi crizelor prin care cu toţii trecem

El ne lărgea mereu şi atât de curajos orizontul, aşa cum o făcuse în propria biografie şi devenire intelectuală. Paler este iubit de cititorii din toate generaţiile pentru că s-a dedicat problemelor şi îndoielilor, întrebărilor şi crizelor prin care cu toţii trecem. Când scria sau spunea eu, nu o făcea cu vanitate şi cu narcisism, cu egolatrie şi dispreţ pentru restul lumii. Era un eu generic, în care fiecare cititor se regăsea cu experienţa sa, fie deja consumată, fie tatonată.

De la copilăria într-un sat reproiectat într-o mitologie personală la adolescenţa cu lecturi devoratoare, de la aceasta la tinereţea experienţelor literare şi la maturitatea scriitorului consacrat, de la drumurile iniţiatice ale călătorului pentru care geografia este o formă a istoriei la fixarea într-o matcă românească de alţii dispreţuită, omisă, „uitată“, Paler a exprimat foarte mult din noi - şi foarte profund. Obsesiile lui au fost (ori au devenit) şi ale noastre. Întrebările pe care şi le-a pus ne-au frământat. Răspunsurile, când au fost posibile, au căpătat forma lui de expresie.

La puţini scriitori români avem o asemenea asumare a unei problematici generale şi a unor chestiuni care ne privesc pe toţi şi pe fiecare dintre noi. Inclusiv la emisiunea de televiziune cu care am început acest text, înregistrarea de arhivă cu Paler vorbind despre satul românesc, de numai câteva minute, ne-a pus parcă pe jar şi ne-a făcut să dezbatem vreo trei ore.

E dificil, dacă nu imposibil, să-l uiţi pe Octavian Paler odată ce l-ai citit.