AVANPREMIERĂ „Deceniul furiei şi indignării. Cum ne-au schimbat ultimii zece ani?“, ultima carte a analistului politic Sorin Ioniţă

0
Publicat:
Ultima actualizare:
SORIN IONITA

Adevărul prezintă în avanpremieră un fragment din „Deceniul furiei şi indignării. Cum ne-au schimbat ultimii zece ani?“, a analistului politic Sorin Ioniţă, carte care ce urmează să apară în colecţia de Istorie a editurii Humanitas.

„Cum poate deveni cartea unui analist politic captivantă? Simplu: decupând «10 ani de gâlceavă» şi descriindu-i ca pe un fragment din jocul cu zaruri al istoriei. Nimeni nu poate să spună ce va ieşi la capătul ciocnirii recente dintre mişcările tribalistidentitare şi antieuropene din Vestul Europei şi modelul occidental tradiţional, bazat pe politici moderate, elite şi competenţă. Nimeni nu ştie dacă schimbările survenite odată cu criza Covid-19 vor fi o provocare în spaţiul găsirii de noi soluţii ale convieţuirii sau, dimpotrivă, vor conduce la bulversări necunoscute. Această dublă lectură a viitorului – ne aşteaptă o renaştere, ori o fundătură? – dă cheia caracterului captivant al cărţii. În plus, autorul e un remarcabil stilist: nu există digresiuni, stereotipuri, plictis. Totul e limpede, alert, fluent.“ — GABRIEL LIICEANU

„Sorin Ioniţă e unul dintre puţinii analişti veritabili de la noi. Are toate calităţile: culege informaţii relevante despre subiectul tratat, chibzuieşte lucrurile fără a ţine partea cuiva, trage concluzii originale şi nu e încrâncenat. Cartea de faţă vorbeşte despre portrete de semn contrar, autorul analizându-i pe cei care s-au smintit în ultimii ani, la stânga sau la dreapta spectrului politic, pe cei care au produs extremism şi derapaje de la democraţia liberală, pe cei care livrează isterie şi iluzii. Sorin Ioniţă e o voce moderată, de la care afli mereu ceva interesant.“ — CRISTIAN PREDA

„Sorin Ioniţă îşi asumă o sarcină dificilă – investigarea prezentului şi scrutarea viitorului. Ne aflăm într-un moment de cumpănă, în care, după 10 ani de frământări, începând cu criza globală din 2008–2009 şi sfârşind cu criza Covid-19 din 2020, democraţia liberală pare a-şi fi epuizat forţa de seducţie. Autorul investighează cu vervă şi acribie marile teme ale ultimului deceniu şi pune întrebările esenţiale. Încotro ne îndreptăm, aşadar?“ — MARIAN VOICU

SORIN IONIŢĂ e analist de politici publice şi comentator în presa de opinie. A fondat împreună cu o mână de colegi think tank-ul Expert Forum (EFOR), unde produce rapoarte de policy menite să facă guvernarea mai bună şi activism civic menit să o deranjeze periodic. A reprezentat România în Comitetul Economic şi Social European la Bruxelles şi lucrează de douăzeci de ani ca expert internaţional în dezvoltare locală în ţări din Balcani şi fosta URSS. În ultimii ani a adăugat pe lista de activităţi şi combaterea dezinformării. A fost decorat în 2018 cu Ordre national du Mérite al Republicii Franceze pentru promovarea în regiune a agendei democratice şi europene. Este de formaţie inginer, apoi filozof,  cu un masterat şi un doctorat în ştiinţe politice şi o bursă Fulbright la Universitatea Georgetown din Washington, DC.

Fragment

Propaganda şi manipularea, cu metode mai finuţe sau mai grosolane, au ajuns în aceşti zece ani teme serioase de dezbatere: se cer măsuri politice de contracarare, dar acestea, după cum vom vedea, nu sunt simplu de aplicat. Vladimir Putin, speriat de contestările interne din iarna lui 2012, a strâns şurubul şi a impus ţării o agendă social-conservatoare, alimentată cu citate copioase din gânditori neofascişti şi eurasianişti de mijloc de secol XX, pe care încet-încet au început s-o imite alte regimuri iliberale din zonă – iar când au ocazia, chiar unii politicieni de la Bucureşti. Avem pe agendă, după zece ani de frământări, teme de importanţă existenţială, precum: polarizarea ideologică stânga–dreapta; sfârşitul mass-media tradiţionale şi spargerea audienţelor în bule isterice şi balcanizate de opinie; provocările create de schimbarea climatică şi tranziţia energetică; criza refugiaţilor care vin spre noi din ţări răvăşite de război ori pur şi simplu sărace, dar cu demografie explozivă, prin contrast cu Europa, care îmbătrâneşte; iar legat de asta, raporturile noastre culturale şi politice cu alteritatea, în special cu cea foarte vizibilă a Islamului european. Şi, ca să fie clar că ultimul deceniu a fost cu adevărat neobişnuit, pandemia de Covid-19 apărută în 2020 a pus capac unui interval şi aşa dificil, impunând ajustări radicale în economie şi societate.

Anul 2021 a început sub spectrul acestor incertitudini: va rezista democraţia liberală în Est, cu tot cu incipientul său stat de drept, dacă ea îşi pierde busola în Vest sub asalturi populiste? Cât de atractive sunt exemplele de proastă guvernare din jurul României, în state mici şi mari, membre UE sau doar cu aspiraţii de aderare? O vor apuca partidele româneşti pe căi alternative la proiectul european clasic al „Europei tot mai integrate“? Ce rol joacă în regiune ţările nou-membre, ca România: călăuzim noi pe vecinii noştri nemembri înspre modelul universalist european, ori ne schimbă ei pe noi, trăgându-ne la loc în zona gri a practicilor obscure de care ne-am desprins cu greu în tranziţie, sub tutelajul strict al UE şi NATO?

humanitas

Dar există şi o versiune optimistă a poveştii: nu cumva odată cu anul 2020 s-a încheiat de fapt „Deceniul furiei şi indignării“? Mişcările antieuropene sunt azi în oarece reflux pe continent, în state mari precum Germania, Italia, Franţa, Spania; există mai nou o administraţie centristă şi cooperantă la Washington. Euroscepticismul dur şi în special apelurile la părăsirea Uniunii s-au temperat vizibil de ceva vreme: experienţa Brexitului a arătat că ieşirea din UE nu e ceva simplu şi cu final previzibil, ci un proces de negociere în perpetuitate. Dacă tendinţa se confirmă pe termen lung, asta ar marca o întoarcere a electoratelor la un vot pentru moderaţie, normalitate şi competenţă, în defavoarea celui identitar, gălăgios şi populist, care a fost norma în ultimii zece ani. Poate criza Covid-19 a avut rolul ei: a speriat lumea suficient cât să se vadă că tribalismele, politica de tip showbiz şi retorica inflamată antielite, asociate cu incompetenţa administrativă, omoară oameni. Însă la începutul lui 2021 e prea devreme să ne pronunţăm, ca să citez celebra replica a unui lider comunist chinez (un fake, cum veţi vedea în volum).

Am încercat să prezint cât se poate de obiectiv şi clar temele care m-au preocupat în acest Deceniu al indignării, dar evident că sarcina e uriaşă; nu pot avea pretenţia că imaginea e completă. Ansamblul e fatalmente fragmentar şi inegal, privilegiind acele subiecte care m-au  interesat şi pe care le-am putut cuprinde în cei zece ani de gâlceavă în lumea democratică. Ce sper că uneşte secţiunile între ele e viziunea clasic liberală, temperat-optimistă, care vede realizările sociale importante acolo unde sunt, dar nu e predispusă la mari dezamăgiri atunci când întreprinderile umane ies prost, deoarece nu porneşte cu aşteptări utopice din start. Şi, în general, consideră că istoria lungă e un bun ghid de acţiune şi grilă de interpretare pentru păţaniile noastre actuale, natura umană fiind în adâncul ei neschimbătoare. Pentru ce e greşit prin aceste texte sau lipseşte, de vină sunt, ca de obicei, autorul şi puterile sale limitate.

[…]

Îmi amintesc cu precizie că prin 1992-1993 existau la parterul blocurilor unde stăteam cu chirie în Bucureşti vechile aprozare şi magazine Lactate. Se foloseau încă sticlele acelea de un litru cu gura largă, astupate cu căpăcel de poleială, care prin anii ’80 slujiseră drept puşculiţă: strângeau copiii în ele monedele masive de 3 lei, activitate de tezaurizare încurajată cu căldură de părinţi şi autorităţi, primii din motive pedagogice, ceilalţi, demagogice, ca să mai reducă inflaţia ascunsă ce eroda economiile oamenilor. Sticlele erau un soi de mobilier urban ad-hoc, stivuite ori înşirate în faţa magazinelor. Cum aveam copil mic prin 1993-94, ne sculam dimineaţa şi mergeam să punem plasa cu sticlele respective la coadă, după rutina prerevoluţionară. Da, stimaţi cititori, încă erau cozi la lapte prin 1992-93 şi penurie de multe alte produse de bază, deşi nu atât de rău ca în anii ’80. Le-aţi uitat, desigur, deşi ăsta ar fi un răspuns posibil la întrebarea cusurgiilor TV: „Dar cu ce îl ajută pe românul de rând că am făcut cutare şi cutare?“

Garsoniera în care locuiam avea marele avantaj că fereastra ei dădea drept în stradă, în linia de magazine, deci când venea maşina cu lapte zăngănind lăzile de sârmă mă năpusteam în jos pe scări să nu pierd rândul la coada care se zbârlea brusc de lume. Era foarte important să vezi spre magazine, ca să nu stai ca prostul degeaba afară câteva ore, ci în casă, să poţi citi câte ceva între timp, iar această calitate specială a locuinţelor, aflate peste drum de prăvăliile esenţiale cu de-ale gurii, se reflecta şi în preţul chiriei. N-aveam telefon, nici speranţă să ne pună unul regia de stat Romtelecom. Celulare nu se inventaseră, aşa că mergeam seara să sunăm din staţia de metrou din apropiere, unde tocmai instalaseră câteva aparate publice cu cartelă, portocalii şi noi. Cozile erau imense, puteai să aştepţi şi o jumătate de oră. Câteodată funcţionau; altă dată doar mâncau fără explicaţie banii de pe cartelă. N-aveam nici maşină, dar ăsta nu era neapărat un lucru rău pentru oraş, nu? Între timp mi-am adus şi eu aportul la explozia motorizării în Bucureşti, una dintre cele mai spectaculoase care s-au petrecut vreodată într-o capitală europeană, de la vreo 400.000 de vehicule în 1993 la 1,5 milioane astăzi. Ne-am aglomerat şi e poluare, dar aţi putea zice că e mai rău decât atunci? […]

Declicul pentru România s-a produs într-un fel nu în 1989, ci câţiva ani după aceea. Sigur, eram cu toţii pe atunci cu douăzeci de ani mai tineri şi am avut şansa să trăim cea mai profundă schimbare în bine pe care a suferit-o vreodată ţara noastră în spaţiul a numai un deceniu. Noi am fost generaţia norocului istoric astral, mai mult decât oricare alta după 1800. Dar dacă ar fi s-o iau de la capăt, vorba proverbului, parcă aş prefera să pornesc din alt punct decât România bătrânicioasă a începuturilor de ani ’90, care se vede azi ca o fotografie străveche, din alt secol (cum şi este).

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite