Ultimul interviu al lui Mitică Popescu - Avangarda, cu Ionuț Vulpescu

Ultimul interviu acordat de Mitică Popescu s-a înregistrat la microfonul podcastului „Avangarda, cu Ionuț Vulpescu”. A fost un adevărat privilegiu, cu atât mai mult cu cât Mitică Popescu acorda foarte rar interviuri. „Împăratul” din „Lumini și umbre”, Marin din „Tănase Scatiul”, Cocoșilă din „Moromeții” și nenumărate personaje din epoca de aur a Teatrului Mic – iată câteva dintre rolurile în care Mitică Popescu a făcut artă la cel mai înalt nivel; s-a întâmplat chiar ca Mitică Popescu să îl joace pe Mitică Popescu, dar nu după destinul legilor nescrise ale lui Dumnezeu, ci după scenariul lui Camil Petrescu. În toate rolurile a avut curajul pe care timiditatea nu l-a lăsat să îl aibă zi de zi, atunci când cortina se trage și artiștii rămân, după cum mărturisește, „ai tuturor și ai nimănui, adică singuri”. La podcastul Avangarda, actorul Mitică Popescu mi-a mărturisit ce întâmplări au făcut să îmbrățișeze cariera artistică, nedevenind preot, așa cum și-a dorit mama lui, ce au însemnat cele 1095 de zile sau 3 ani în care a stat închis nevinovat, care au fost cei mai preferați parteneri de scenă și de ce dragostea microbistică pentru Rapid a fost, în felul ei, tot o întâmplare, însă printre cele fericite ale vieții. Neștiind că își trăia ultimele clipe, Mitică Popescu a dezvăluit ce înseamnă să rămâi în Avangarda fericirii, bucurându-te de fiecare zi pe care o trăiești și de ce chiar și marii actori doresc, atunci când vine vremea, să se retragă de pe scenă. Un podcast de excepție, testamentul unui mare actor, difuzat la numai câteva zile de la plecarea sa la îngeri.

Interviul integral poate fi urmărit accesând linkul:

MITICĂ POPESCU, ÎN COPILĂRIE, BĂIAT DE ALTAR, LA MATURITATE, ACTOR URIAȘ. DE CE NU A DEVENIT PREOT, DUPĂ DORINȚA MAMEI?

Ionuț Vulpescu: Bună ziua, o mare bucurie astăzi, la Avangarda, la podcastul meu! Îl am invitat pe actorul Mitică Popescu. Domnule Popescu, vă mulțumesc mult că ați acceptat invitația mea!

Mitică Popescu: Și eu mă bucur și vă mulțumesc că m-ați invitat!

I.V.: Am citit undeva că mama dvs. și-ar fi dorit să fiți preot. Citez, dintr-o declarație a dvs., „Am fost un copil cuminte și ascultător, iar mama și-a dorit să devin preot. Am fost și băiat la altar, mergeam cu preotul cu Botezul. Îmi cumpărase chiar și veșmânt. Eram mândru când apăream ca băiat de altar cu veșmântul, era ușor spectaculos! Nu știu ce s-a întâmplat, de nu am mai ajuns...” Totuși, ce s-a întâmplat de nu ați mai ajuns preot și ați ajuns actor, un mare actor, iubit de generații de români?

M.P.: Pentru că probabil așa a fost scris, să devin actor, să fiu mai mult îndrăgostit de această profesie...

I.V.: Ce a simțit mama dvs., cum a primit alegerea dvs.?

M.P.: Nu a reacționat. A fost de acord cu hotărârea mea. 

I.V.: A fost hotărârea dvs.

M.P.: Da! 

I.V.: V-ați dorit dintotdeauna să deveniți actor!

M.P.: Da!

I.V.: Când ați știut că aceasta va fi vocația dvs.?

M.P.: Mergând la teatru și privind. Am văzut foarte multe spectacole cu mama, și la teatru și la operetă. Mi-ar fi făcut plăcere să fi fost în locul lor pe scenă. 

I.V.: Și ați și ajuns! La ce teatre, vă amintiți?

M.P.: Ei, la Național, oriunde găseam! Municipal, cum îi spunea atunci Teatrului Bulandra, la Teatrul Armatei, la Operetă...

I.V.: Care a fost primul actor mare care v-a influențat, când ați simțit că aveți în față un actor uriaș?

M.P.: Erau mulți, și nu în mod special, nu am fost fanul unui actor. 

I.V.: Au fost mai mulți. 

M.P.: Da!

I.V.: Putem face o comparație între a fi preot și a fi actor? Sunt vocații. Aș vrea să vă întreb cât din ceea ce ați făcut dvs. în vocația de actor e datorită talentului și cât e voința lui Dumnezeu, cât a venit de sus?

M.P.: Fără Dumnezeu nu se întâmplă nimic, pentru că și talentul nu se învață. E dăruit de Dumnezeu. Șansa ți-o dau oamenii, tu ești obligat să muncești. Fără muncă nu se poate!

I.V.: Cel mai mult este datorită muncii...

M.P.: Talentul, cum am spus, vine de la Dumnezeu, și trebuie să muncești, să îl respecți, ca să îl întreții viu. 

MITICĂ POPESCU: „TATA NU A VENIT LA SPECTACOLELE MELE. MĂ ÎNTREBA CÂND MĂ APUC DE O MESERIE!”

I.V.: Nu v-ați fi văzut făcând vreodată altceva. O altă meserie. 

M.P.: Nu, de altfel, am avut discuții cu taică-meu, de câte ori mai stăteam așa, la un pahar de vin, mă întreba de meserie când mă apuc. Asta până când nu a mai fost. El nu a fost la spectacolele mele. 

I.V.: De ce nu a fost?

M.P.: Așa, spunea, că îi e rău când mă vede la televizor. Și pentru asta s-a încăpățânat, că eu nu am făcut o meserie. Am făcut un liceu industrial, tot datorită lui, nu am făcut liceul teoretic. 

I.V.: V-a influențat într-o oarecare măsură. 

M.P.: Am ieșit subinginer și spera să mă duc la Politehnică. 

I.V.: Și v-a văzut actor, la televizor, și nu pe scenă...

M.P.: Da!

ÎN URMA UNOR GLUME CU NIȘTE PRIETENI LA SĂRBĂTOAREA SFÂNTULUI ȘTEFAN, ÎNCHIS PENTRU TREI ANI. CEL MAI LUNG COȘMAR AL LUI MITICĂ POPESCU A DURAT „1095 DE ZILE”

I.V.: În anii ’50, ’56-’57, ați trecut printr-un moment foarte greu. Ați fost închis. De Sfântul Ștefan, am citit niște mărturii, în urma unor glume cu niște prieteni, de Sfântul Ștefan, care voiau să ia calea Americii. Și ați fost închis la Jilava...

M.P.: Periprava, Colonia Salcia, Balta Brăilei...

I.V.: Cum a fost momentul acela? Cum vi-l amintiți?

M.P.: Cum să mi-l amintesc... cum a fost! Neplăcut. 

I.V.: Cât ați stat?

M.P.: Trei ani. 1095 de zile!

I.V.: În urma unor glume. 

M.P.: Nu e glumă, ei scriseseră la Ambasada Americană niște scrisori. Bineînțeles că n-au ajuns nicăieri, și unul dintre invitați a anunțat pe cine trebuie. Ei au fost arestați prin ianuarie-februarie, și probabil că au fost întrebați cine a mai fost pe acolo. Eu și cu o domnișoară, care era prietena unuia dintre ei, am fost arestați în noiembrie. De la Institut au venit și m-au luat.

I.V.: Erați student. 

M.P.: Da, anul II.

I.V.: Pentru tinerele generații care nu prea știu ce s-a întâmplat în România, credeți că memoria noastră conservă foarte bine astfel de episoade ale trecutului? 

M.P.: E greu de crezut că tineretul poate să înțeleagă...

I.V.: Este momentul cel mai greu pe care l-ați avut în viață?

M.P.: Ăsta, pierderea părinților, sora mi-am pierdut-o...

GENERAȚIA LUI MITICĂ POPESCU: „AM INTRAT 80, AM TERMINAT 30”

I.V.: Deci au fost și alte momente, dar acesta v-a marcat fără îndoială. Erați tânăr, erați în anul II... Câți erați în promoție la Institut?

M.P.: În orice caz, era eliminatoriu pe vremea aceea. Am intrat 80 și au terminat 30!

I.V.: 30!

M.P.: A fost în prima perioadă de studenție coleg cu Dinică, Marin Moraru. 

I.V.: Coleg, deci, cu Gheorghe Dinică și cu Marin Moraru. Care dintre ei v-a fost mai apropiat?

M.P.: Erau la altă clasă. Eu v-am spus generic. Traian Stănescu era coleg cu mine, de grupă, erau patru grupe. 

I.V.: Cu Traian Stănescu ați fost chiar coleg de grupă. 

M.P.: Da, da! 

I.V.: O generație extraordinară de actori!

M.P.: Cu el, Ioana Manolescu, care i-a fost și soție o perioadă, Dorina Lazăr...

MAESTRUL BELIGAN: „O SĂ VINĂ ZIUA CÂND FĂRĂ ȘCOALĂ NU O SĂ MAI POȚI NIMIC”. MITICĂ POPESCU: „ASTĂZI E MAI BINE SĂ NU AI...”

I.V.: Care încă e activă, conduce Teatrul Odeon! Extraordinar! După această experiență nefericită, dureroasă, pe care ați avut-o, ați reluat Institutul. 

M.P.: Am reluat. Eu am cunoscut în Colonie un impresar de teatru care lucrase cu Maestrul Beligan, cu Mircea Șeptilici, a se vedea Steaua fără nume, a lui Sebastian, e o poveste mai lungă, nu am timpul să vă povestesc acum, dar mi-a zis, când mă eliberez, pentru că am fost în foarte bune relații, îl mai ajutam să își facă norma, că eu totuși aveam 22 de ani, el era în vârstă, și ne-am împrietenit. Și mi-a spus să merg, nu știu dacă era finul sau nașul lui Șeptilici, să merg la domnul Șeptilici, care făcuse și el cinci ani de Canal, că a vrut să plece din țară, și să îi spun că am fost împreună cu dumnealui și să mă ajute. Și într-adevăr, m-au luat la Teatrul de Comedie, m-au și angajat! Am fost și salariat. Toată trupa s-a purtat frumos cu mine. Și domnul Șeptilici, toată ziua, în întreba pe Maestrul Beligan: „Ce facem cu băiatul acesta?” În orice caz, eram solicitat de directorii de provincie. Cum se putea atunci, fără Institut să devii actor.  Mi-a spus Maestrul Beligan cândva: „O să vină ziua când fără școală nu o să poți face nimic!” Și a avut dreptate. „Ei, las, că se aranjează!” După trei ani de zile, mi-a spus: „Dacă vrei să te duci la școală, dai examen de admitere.” Și am dat examen de admitere. Bineînțeles că m-am dus cu materialele pe care luasem note destul de mari pe vremea când am fost student. 

I.V.: Ce ziceți de vorba asta a domnului Radu Beligan: „O să vină o zi când nu o să poți fără școală!”, mai e actuală?

M.P.: Cred că acum cu școală e mai greu...

ÎNCEPUTURILE CARIEREI LUI MITICĂ POPESCU: ȘASE ANI LA TEATRUL TINERETULUI DIN PIATRA NEAMȚ, ȘAPTE PREMIERE PE AN, PESTE DOUĂZECI DE ROLURI

I.V.: E mai bine să nu ai, te încurcă... Și după aceea ați fost repartizat la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț. 

M.P.: Pe ăsta l-am ales. 

I.V.: A fost opțiunea dvs. 

M.P.: Da, și cu acordul direcției care m-a solicitat să merg la Piatra Neamț. Și aveam colegi: Alexandru Lazăr, care mi-a fost coleg de primară, apoi în studenție, deci nu m-am dus printre străini. 

I.V.: Ce vă amintiți din perioada aceea, de la Piatra Neamț?

M.P.: Munceam foarte mult! Trebuia să facem teatru într-un orășel. Munceam mult, aveam vreo șapte premiere pe an! Eu am jucat în acești șase ani vreo douăzeci și ceva de roluri. 

I.V.: Șase ani ați stat la Piatra Neamț!

M.P.: Nu erau locuri în București! Eu am venit întâmplător, adică am avut o șansă, că a plecat un fost coleg chiar, de grupă, cu familia, în America, iar Consiliul Artistic la Teatru a zis: „Ați văzut pe cine luăm să vă înlocuiască aici, să intre în spectacolul în care el a jucat?” Din Consiliul Artistic făcea parte un fost coleg, Pomoje, și a zis: „Mitică Popescu”. Încă o șansă a fost că directorul teatrului fusese director în  Direcția Teatrelor și îmi viziona spectacolele din țară, adică mă cunoștea. Și așa am ajuns. „Urcă-te în tren!” Eram în turneu, la Cluj, jucam Peer Gynt, și m-a chemat la telefon. Aveam a doua zi liber. „Urcă-te în tren și vino!” Am urcat, am venit, și am plecat din Piatra Neamț. 

MITICĂ POPESCU, CITITORUL DE CONTOR, ÎN 1976

I.V.: În ce an era asta?

M.P.: 1973. 

I.V.: ’73! Și ați venit la București, unde ați devenit unul dintre actorii emblematici din istoria Teatrului Mic, până astăzi, jucând zeci de roluri de primă mână. Vom vorbi puțin despre el. În 1976, știu că ați jucat într-o piesă – știți că toată lumea acum este speriată de prețul factorilor la curent, la energie, utilități... – ați jucat în Cititorul de Contor. Este după o piesă a lui Paul Everac. 1976! Cum era să citești contorul în 1976 și cum e azi?

M.P.: Adevărul e că nu m-am obosit să îl citesc atunci. Acum trebuie, ca să comunic cât s-a consumat. Ce să facem?

I.V.: Vă amintiți rolul un pic, cum era?

M.P.: Nu, nu... Noi nu uităm atâta timp cât ai nevoie de rol. După aceea se șterge, când nu mai joci. De exemplu, „Pluralul englezesc” am jucat douăzeci de ani, acum nu mai știu o replică. 

I.V: Care e replica dvs. favorită, din tot ce ați jucat?

M.P.: Nu am...

I.V.: Nu aveți una...

M.P.: N-am!

PRIETENIA DINTRE MITICĂ POPESCU ȘI CĂTĂLINA BUZOIANU: „EU AM AVUT NEVOIE DE EA ȘI EA DE MINE!”

I.V.: Ați jucat Pirandello, ați jucat Maestrul  și Margareta, de Bulgakov, în 1980, în regia Cătălinei Buzoianu, Niște țărani, în regia din 1981, de asemenea, a Cătălinei Buzoianu, O femeie drăguță cu o floare și ferestre spre nord, de Eduard Radzinski, în 1986, în regia lui Dragoș Galgoțiu, Pescărușul, o piesă care a făcut istorie, în regia doamnei Cătălina Buzoianu, Cum vă place, de William Shakespeare, în 1996, regia Nona Ciobanu, Sonata fantomelor de August Strindberg, 1999, regia Cătălina Buzoianu. Cătălina Buzoianu apare foarte des.  Cum a fost această legătură de scenă extraordinară cu Cătălina Buzoianu?

M.P.: Câteodată mai existau și ușoare certuri. Dar eu am avut nevoie de ea și ea de mine. 

I.V.: Deci a fost o relație în care amândoi ați avut de câștigat. 

M.P.: Da!

I.V.: Și în istoria Teatrului Mic, ce înseamnă Cătălina Buzoianu? E unul dintre numele cele mai mari...

M.P.: Bineînțeles. O pierdere mare, prin dispariția ei. De fapt, după ce a plecat domnul Săraru din teatru, s-au întâmplat mai multe schimbări. 

EPOCA DINU SĂRARU ÎN TEATRUL MIC. „ȚINEA FOARTE MULT LA DISCIPLINĂ. LA ORA DE ÎNCEPERE A REPETIȚIEI, TREBUIA SĂ VII MAI DEVREME. ȘI LA SPECTACOLE. ADICĂ DACĂ NU ERA TOATĂ DISTRIBUȚIA ÎNAINTE CU UN SFERT DE ORĂ FAȚĂ DE MOMENTUL DE ÎNCEPERE A SPECTACOLULUI, NU SE BĂTEA GONGUL.”

I.V.: Dinu Săraru a venit directorul teatrului în anii ’80. 

M.P.: După cutremur. După 1977. În ’77 a venit. 

I.V.: Cum ați lucrat cu el, cum a fost ca manager al Teatrului Mic?

M.P.: Extraordinar! Trebuia să fim disciplinați. Ținea foarte mult la disciplină. La ora de începere a repetiției, trebuia să vii mai devreme. Și la spectacole. Adică dacă nu era toată distribuția înainte cu un sfert de oră față de momentul de începere a spectacolului, nu se bătea gongul. Adică chiar dacă juca în Actul II, trebuia să vină la fără un sfert. De fapt, adevăratul sfert academic ăsta este. Nu ca la noi, sfertul academic să se pună după. 

I.V.: La noi e după, nu înainte. 

M.P.: Sfertul academic e puțin mai... înainte. Cu 15 min înainte de întâlnirea pe care o ai cu cineva. 

I.V.: Ținea la disciplină și o impunea. 

M.P.: Dacă erai în Actul I trebuia să fii cu o oră (mai devreme). 

NOSTALGIA LUI MITICĂ POPESCU: „OAMENII STĂTEAU LA COADĂ SĂ MAI PRINDĂ UN BILET PENTRU SPECTACOLUL DE A DOUA ZI”

I.V.: Ce a însemnat perioada aceea, sfârșitul anilor ’70, începutul anilor ’80, pentru dvs. și pentru Teatrul Mic? Dacă ar fi să spunem pentru cei care nu cunosc, ce a însemnat Teatrul Mic, în anii ’80, ce a adus el?

M.P.: În primul rând, a fost mult talent la noi în teatru, muncă multă! Eram mândri când ieșeam vinerea după spectacol și era coada formată în fața teatrului, care aștepta să se deschidă casa a doua zi la 10, să mai prindă un bilet. 

I.V.: Asta era satisfacția. Publicul!

M.P.: Pentru cine faci, ce faci...

I.V.: Pentru un actor, vitală e relația cu publicul. 

M.P.: Bineînțeles!

I.V.: Atunci când sunteți pe scenă, vedeți publicul, vedeți oamenii?

M.P.: Nu! Nu suntem la Revistă. Am treabă cu partenerul. Cu partenerii. 

PARTENERUL PREFERAT AL LUI MITICĂ POPESCU DE PE SCENA TEATRULUI MIC: ȘTEFAN IORDACHE

I.V.: Care a fost partenerul dvs. preferat pe scena Teatrului Mic?

M.P.: Iordache! 

I.V.: Ștefan Iordache! Un alt nume mare care a fost la Teatrul Mic. 

M.P.: De fapt, și ultimul spectacol, și al lui, și al meu, a fost Alex și Morris. 

GREUTATEA ROLURILOR SECUNDARE: „DACĂ DIN ȘAPTE REPLICI, DAI RATEU LA DOUĂ, CU CE MAI RĂMÂI?”

I.V.: Un spectacol care, de asemenea, a avut un succes extraordinar, și a ținut afiș ani la rând! Aveți vreun rol care vă reprezintă, în care să vă fi simțit în pielea dvs. la teatru, în vremea aceea?

M.P.: Nu, cel mai mult am ținut la ultimul, că eram mai atent... Nu am avut ceva preferat. Eu am iubit toate rolurile. Chiar și cele mici, care sunt foarte greu de jucat. 

I.V.: Așa numitele roluri secundare. 

M.P.: Roluri secundare, dar dacă ai șapte replici și dai rateu la două, cu ce rămâi? Adică trebuie să fii atent cu fiecare replică, să o gândești cum e mai bine. Sunt grele rolurile. Nu vedeți că se dau și Oscaruri pentru roluri episodice.

I.V.: Uite, Gene Hackman, a luat nu știu câte Premii Oscar pentru un rol secundar. Dar e un actor uriaș!

M.P.: Păi da! Să nu credeți că dacă e în rol secundar, actorul acela e slab!

ACTORUL MITICĂ POPESCU ÎN ROLUL MITICĂ POPESCU, ÎN PESTE 500 DE SPECTACOLE. „UNII MĂ ÎNTREBAU DACĂ PIESA LUI CAMIL PETRESCU A FOST SCRISĂ SPECIAL PENTRU MINE!”

I.V.: Sigur! În ansamblul piesei contează. Cum a fost să jucați în acea perioadă, cum a fost ca Mitică Popescu să îl interpreteze pe Mitică Popescu al lui Camil Petrescu? 

M.P.: A fost propunerea unui coleg. Eu aveam, să zicem, puțină popularitate după serialul Lumini și umbre. 

I.V.: Cred că după scenariul lui Titus Popovici. 

M.P.: Da! Și i-a propus domnului Săraru: „Domnule, ăsta face bani. De ce nu îl punem Mitică Popescu?” „A, nu, că e prăfuit textul!” „Dar facem muzical!” „Și cine să scrie muzică?” „Păi nu îl avem angajat pe Alifantis?” „Treaba voastră!”, a zis domnul Săraru. Și am avut coregrafă, pe Doina Patrichi, am muncit, câteodată stăteam și după spectacol, până la 12-1 noaptea, am luat studente și eleve de la Școala de Coregrafie, și am jucat peste 500 de spectacole, de reprezentanții!

I.V.: 500!

M.P.: Peste 500!

I.V.: Deci un succes enorm! Cu o piesă mai puțin jucată, e adevărat, a lui Camil Petrescu. 

M.P.: Cum m-a întrebat cineva, zice: „Piesa asta a fost scrisă special pentru dvs.?” Zic: „Da, i s-a făcut cadou lui tata, că e scrisă în anul în care m-am născut!” 

I.V.: Și a consemnat ca atare, nu a înțeles gluma, probabil... Auziți, dar Lucian Pintilie, când a scris De ce trag clopotele, Mitică? se referea la dvs.?

M.P.: Nu știu... Nu am avut onoarea să joc, să apar în filmele dumnealui. 

I.V.: Ați apărut în mai multe filme ale lui Stere Gulea, ați jucat, ați făcut în două dintre ecranizările importante după Marin Preda, că tot suntem în centenarul nașterii lui Marin Preda, mă gândesc la Moromeții și, mai târziu, la Cel mai iubit dintre pământeni. În film, vă e un rol care v-a fost mai apropiat?

M.P.: Toate mi-au fost apropiate! La toate am muncit cu drag. M-am dus cu plăcere la muncă. 

I.V.: Ați jucat și într-o ecranizare după romanul lui Dinu Săraru, Niște țărani. 

M.P.: Da! Și Clipa! Personajul l-am jucat și în filmul Clipa!

DIFERENȚA DINTRE ACTORUL DE TEATRU ȘI ACTORUL DE FILM. MITICĂ POPESCU: „ÎN TEATRU AI TIMP SĂ REPARI, ÎN FILM AI NEVOIE DE O INTUIȚIE MAI ASCUȚITĂ”

I.V.: E o diferență majoră pentru un actor, în maniera în care joacă pe scenă, în fața publicului de teatru, și felul în care joacă în film? Care ar fi diferența fundamentală?

M.P.: În teatru ai timp să repari. La film nici nu știi dinainte unde te duce, care e decorul, nu știi câteodată nici cine e partenerul. Îți trebuie o intuiție mai ascuțită la film decât la teatru. 

I.V.: Dacă în teatru ați lucrat foarte mult cu doamna Cătălina Buzoianu, pe scena Teatrului Mic, în film, aveți vreun regizor cu care ați lucrat mai mult, care vă este mai apropiat, pe care îl respectați? 

M.P.: Pe toți i-am respectat la fel, dar am lucrat și cu Daneliuc, și cu Stere Gulea, cu cine mă solicita. Nu am fost prieten cu cineva ca să joc numai cu el. Când a fost nevoie de mine am răspuns. Nu m-am supărat niciodată că nu m-a luat cineva, sau de ce...

I.V.: Prietenii artistice, să spunem, ați avut?

M.P.: Asta a fost cu toată lumea. Toți... am fost și o generație bună, au fost și scenarii bune.

I.V.: Era o solidaritate de generație, simțeați că mergeți pe un drum comun, urmați niște idealuri comune?

M.P.: Păi, cum se întâmplă și acum. Regizorii din ziua de astăzi, oamenii pe care îi cunoaștem...

VERDICTUL LUI MITICĂ POPESCU PENTRU FILMUL ROMÂNESC: „ASTĂZI SE FACE FILM MAI MULT PENTRU FESTIVAL.” DE CE SPECTACOLUL CONTEAZĂ TOT MAI PUȚIN? „DACĂ NU AI BANI, NU FACI NIMIC”

I.V.: Cum vi se par succesele repurtate la Festivalele Naționale de ceea ce se numește noul val în cinematografia noastră?

M.P.: Nu știu, nu sunt la curent. 

I.V.: Nu ați urmărit în ultimii ani. 

M.P.: Nu...

I.V.: Credeți că filmul românesc este unul competitiv pe plan european, mondial?

M.P.: De fapt, am impresia că se fac filme special pentru festivaluri. Adică mai mult se lucrează pentru un festival decât pentru un spectator. 

I.V.: Cred că a dispărut și mirajul acela al sălii de cinematograf, în care mergeai...

M.P.: Mai e și partea cealaltă. Înainte, filmele erau subvenționate în întregime de stat, nu? Acum dacă nu ai bani nu faci nimic. 

DE CE A DECLARAT MITICĂ POPESCU FAPTUL CĂ „ACTORII SUNT AI TUTUROR ȘI AI NIMĂNUI?”

I.V.: Ați spus mai demult, noi, actorii, suntem ai tuturor și ai nimănui. De ce ați spus asta? E destul de trist. 

M.P.: Așa mi-a venit să spun, așa am simțit. E singurătatea aia după spectacol. Când ești transpirat, obosit, și e sala goală. Asta m-a inspirat să spun. 

I.V.: Chiar voiam să vă întreb: când se spune ultima replică, când se trage cortina, când încep aplauzele furtunoase sau nu, sau critice, când rămâi, te duci în cabină și apoi te duci spre casă, cum e, cum simți momentele acelea? Aștepți următoarea reprezentare? 

M.P.: Bineînțeles. Te gândești cum a fost și cât de talentat a fost și publicul din seara respectivă. Depinde și asta. 

I.V.: Adică și publicul poate fi talentat sau nu. 

M.P.: Da! 

MITICĂ POPESCU, DESPRE PUBLICUL DE TEATRU DE ASTĂZI: „CÂND PLĂTEȘTI BILETUL, POȚI SĂ AI ORICE PĂRERE”

I.V.: Cum vi se pare publicul din ultimii ani? Este talentat sau mai puțin talentat? E vreo diferență între talentul publicului din epoca de aur a Teatrului Mic, sau a Municipalului, și ceea ce trăim acum?

M.P.: Eu sunt un spectator foarte corect. Nu mă duc să... eu nu sunt critic de teatru, eu sunt spectator. Chiar și în practică, atunci când eram valid pentru această profesie, mi-a plăcut, sau nu mi-a plăcut. Când plătești biletul poți să ai orice părere. 

MITICĂ POPESCU DESPRE RETRAGEREA ARTIȘTILOR DE PE SCENĂ: „VINE O VREME CÂND NU MAI POȚI FACE CE FĂCEAI LA ACELAȘI NIVEL”

I.V.: Poți să fii critic. Dacă ai plătit... Când ați împlinit vârsta, v-ați pensionat, și nu ați mai vrut să jucați. V-ați retras cumva de pe scenă, nu ați mai făcut teatru. Alți colegi de generație nu au făcut lucrul acesta. De ce ați procedat astfel? Aveați un public care vă iubește în continuare și s-ar fi bucurat să vă vadă jucând. 

M.P.: Vine o vreme când nu mai poți să faci ce ai făcut, și atunci de ce să nu rămâi în memoria spectatorilor într-un fel... nu să spună sala...

I.V.: Ca la marii fotbaliști, nu, că sunteți microbist ca și mine, marii fotbaliști se retrag...

M.P.: Când nu mai poți să faci ceva la același nivel. Așa și cântăreții, chiar dacă acum există și scule, care mai schimbă situația. Dar și un cântăreț e bine să se retragă. Un Tom Jones de acum și unul de acum zece ani, dacă asculți o melodie, e o diferență. 

I.V.: Deci e bine să nu ajungi la playback în viață. În nimic!

M.P.: Exact! Eh, în teatru nu poți să faci...

MITICĂ POPESCU: NU AM FOST ÎN SITUAȚIA ÎN CARE SĂ SPUN: „ȘTIȚI, NU AVEȚI UN ROL ȘI PENTRU DOAMNA...”

I.V.: Nu, nu. Ați format alături de o mare actriță, Leopoldina Bălănuță, un cuplu admirat de români de-a lungul deceniilor pe ecrane, în teatru... cum a mers această poveste?

M.P.: Foarte bine, pentru că fiecare avea drumul său, nu a depins unul de altul.  

I.V.: Doi mari actori, fiecare pe picioarele lui. 

M.P.: Nu am fost în situația în care să spun: „Știți, nu aveți un rol și pentru doamna...” S-a întâmplat ca un actor mare, când se făceau programele de Revelion... Cornel Todea...

I.V.: Regizorul!

M.P.: „Pentru doamna Janina nu aveți...” „Maestre, eu nu v-am invitat la cocktail!” Despre asta e vorba. 

NICHITA STĂNESCU CĂTRE LEOPOLDINA BĂLĂNUȚĂ: „SUNTEȚI SINGURA PERSONALITATE CARE ȘTIȚI SĂ TRADUCEȚI DIN ROMÂNĂ ÎN ROMÂNĂ”. MITICĂ POPESCU: „MIE MI-A SPUS SĂRUTMÂNA, ÎMPĂRATE!”

I.V.: Vorbeam în mașină, venind spre studio, și ați invocat sărbătorirea lui Eminescu, nașterii lui, când doamna Leopoldina Bălănuță a recitat extraordinar din Eminescu, fiind un mare recitator al său, așa cum puțini au făcut-o. 

M.P.: Era o pasiune a ei. Poezia lui Nichita Stănescu, care e puțin mai greu de recitat... Îmi amintesc că a avut un recital la Ateneu, cu Madrigalul. După spectacol ne-am dus că era ziua lui Andrei Blaier, și a mea, de naștere. Și ne-am întâlnit cu Nichita Stănescu, care era și el invitat. A venit la noi, mie mi-a spus: „Sărutmâna, Împărate!”, că așa mi se spunea, Împăratul, în „Lumini și umbre” și lui Poldi: „Doamnă, cum ați îndrăznit să recitați versurile mele?” Ea era foarte timidă. Și eu am fost puternic pe scenă, dar în viață... „Păi...” „Dați-mi voie, sunteți singura personalitate care știți să traduceți din română în română!” 

I.V.: Nichita Stănescu, către Leopoldina Bălănuță. 

M.P.: Compliment mai mare, nu...

I.V.: Venind de la Nichita... Vorbeam de turneele acelea extraordinare, pe care și împreună cu regretatul Iosif Sava le făcea prin țară, și care aveau un rol esențial de educație și instrucție.

M.P.: Erau concerte simfonice, cu Madrigalul.

I.V.: Era invitată constant la Serata Muzicală TV, pe care Iosif Sava a făcut-o la postul public de televiziune. Apropo de roluri secundare, și de importanța lor: Iosif Sava nu a făcut niciodată Serata Muzicală TV pe canalul 1, ci pe canalul 2, TVR 2. Și cu toate acestea, rămâne, sigur, cea mai importantă emisiune de cultură și de popularizare a culturii pe care a avut-o vreodată Televiziunea Română. 

M.P.: Da!

MITICĂ POPESCU: „E PUȚIN GREU ÎN VIAȚĂ SĂ FACI PE PROSTUL ATUNCI CÂND NU EȘTI. DAR E ODIHNITOR”

I.V.: Ce vă lipsește cel mai mult din acei ani în care doamna Bălănuță a fost jumătatea dvs.? Cel mai mult?

M.P.: Ce se întâmplă azi în țară. Adică îmi lipsește timpul acela. 

I.V.: Am înțeles... contează fiecare secundă pe care o trăim! Ați spus ceva mai devreme, că ați fost puternic pe scenă, dar nu în viață. 

M.P.: Am fost mai timid și, cum să spun, mi-a plăcut liniștea. Și e puțin greu în viață să faci pe prostul atunci când nu ești. Dar e odihnitor. 

EMISIUNEA D`ALE LUI MITICĂ, DE 23 DE ANI PE CANALUL PUBLIC DE TELEVIZIUNE. MITICĂ POPESCU, DESPRE SECRETUL SUCCESULUI: „E VIAȚA LA ZI, NU SUNT SCENARII”

I.V.: Spațiul românesc e foarte complicat... Cum a apărut conceptul emisiunii D`ale lui Mitică, emisiune pe care o realizați la postul public de televiziune?

M.P.: Această emisiune era o emisiune de lămurit niște scrisori. Adică aceste scrisori erau comentate de realizatorul emisiunii. Au avut ideea aceasta și au venit la mine și mi-au propus: „Hai să facem o emisiune...” Eu le-am spus că încercăm, și dacă nu e în regulă, renunțăm. Au fost de acord. „De acord cu dvs.” Și în decembrie serbăm 23 de ani!

I.V.: De 23 de ani realizați această emisiune! Care este secretul succesului? Că să reziști 23 de ani nu e deloc simplu. 

M.P.: În primul rând, tot ce se întâmplă e actual. Nu sunt scenarii, sunt întâmplări reale. 

I.V.: Viața însăși. 

M.P.: Viața la zi!

I.V.: Oamenii se regăsesc în acele exemple. Aceasta ar fi explicația. Și e și foarte populară emisiunea, e și pe canalul public. 

M.P.: Și textele sunt civilizate. 

I.V.: Și vocea dvs. e specială!

M.P.: Mai sunt și lucruri, dacă vrei să înțelegi sau dacă poți, bine, dacă nu...

I.V.: Aici aveți și o relație organică, i-aș spune, inevitabilă, cu Televiziunea Română. Sunteți vecini. Locuiți în același cartier. 

M.P.: Da, da, da!

MITICĂ POPESCU: „PENTRU UN REVELION DIFUZAT LA TV SE ÎNCEPEA LUCRUL DIN OCTOMBRIE. ACUM SE FACE TOTUL CU DOUĂ ZILE ÎNAINTE!”

I.V.: Deci era obligatoriu să colaborați cu TVR-ul de la înființare și până la...

M.P.: Da, și se muncea mai mult. De exemplu, am făcut Revelioane. Se începea lucrul la Revelioane prin octombrie. Acum se începe lucrul cu două zile înainte. „Aoleu, să facem!” Se lucra mult în televiziune teatru, ceea ce nu se mai face. 

I.V.: Emisiuni de cultură. Serata Muzicală!

M.P.: Și cronică teatrală. Și de artă plastică. 

I.V.: Ce trebuie să facă un post public de televiziune.

M.P.: Cinematecă! Teatru! Chiar și sport! Era Vornicu, pe vremea lui Vornicu. A fost și premiat. 

DESPRE PASIUNILE SALE MICROBISTICE, MITICĂ POPESCU DELCARĂ: „S-A ÎNTÂMPLAT SĂ FIU RAPIDIST! TOT AȘA CUM S-A ÎNTÂMPLAT SĂ DEVIN ACTOR”

I.V.: Apoi Cristian Țopescu, pe sport, și nu numai. Pentru că ați deschis subiectul acesta, sunteți un mare microbist. Rapidist! De ce Rapid și nu alt club?

M.P.: Așa s-a întâmplat! Te duci la școală în clasa I și dacă vrei să faci școală, faci liceu, faci ce trebuie. Așa s-a întâmplat și cu asta. Dacă tata mă lua când juca Carmen, deci ținea cu Carmen. Echipa patronului fabricii Mociornița. A fost desființată echipa politic, bineînțeles, și fiecare s-a dus la alte cluburi. Eh, aici s-au dus Valentin Stănescu, Marian Bazil, în fine. Marian a. mai fost și pe la noi pe acasă. 

I.V.: Bazil Marian!

MP.: Da. Am devenit rapidist. Locomotiva i se spunea. Apoi a devenit CFR. Și apoi a avansat, nu a mai mers cu marfarul. Mie îmi place sportul în general. Nu e vorba numai de fotbal. Nu mă uit numai la Rapid. Sau să vreau să câștige numai Rapidul. Să câștige cine e mai bun!

I.V.: Deci tatăl dvs. e cel care are meritul de a fi făcut rapidist. Că și la mine la fel a fost, tata m-a dus la primul meci când juca Craiova, și l-am văzut pe Balaci, la Târgoviște. Și atunci m-am îndrăgostit. Că aici e ca în iubire, în fotbal, nu știi de ce ții cu Craiova sau cu Rapid. Se întâmplă, exact cum povesteați. O echipă populară, o echipă muncitorească, o echipă de mase!

M.P.: A fost o pură întâmplare. Tot așa cum am devenit actor întâmplător. 

MITICĂ POPESCU, DESPRE COMERȚUL CU FOTBAL ȘI JUCĂTORUL-MARFĂ: „AZI, DACĂ UN PUȘTI DĂ MAI BINE ÎNTR-O MINGE, A DOUA ZI SE URCĂ ÎN TREN. PLEACĂ”

I.V.: O întâmplare asistată de sus... Ce vă amintiți așa, din perioada când a fost mai frumos la Rapid, momentele cele mai bune, așa?

M.P.: Eh, eu îi știam numai pe ăștia, nu cunoșteam echipa. Dar a avut perioade foarte bune. Când au început vânzarea, cumpărarea, adică când s-a început comerțul cu fotbal și jucătorul a devenit o marfă, plus că noi am avut un avantaj – vorbesc de spectatori – înainte de Revoluție, nu ieșea nimeni afară, nu pleca nimeni. Și atunci, valorile rămâneau aici. Acum, un puști dacă dă mai bine într-o minge, a doua zi se urcă în tren.

I.V.: Glasul roților de tren...

M.P.: Nu mai avem echipe de pitici, de juniori, cluburile să aibă... acum, ca să faci un sport, îți trebuie bani! Pe vremea aceea se investea! De fapt, asta a învățat și tovarășul Ceaușescu de la ruși, ca să afle lumea pe afară că exiști, se investea în sport și în cultură! 

MITICĂ POPESCU, „CONSĂTEAN” CU MIRCEA LUCESCU

I.V.: Acțiuni de propagandă, de multe ori, dar era o modalitate de a performa la competiții mari. Ați suferit când era Rapidul în B?

M.P.: Normal! Am suferit. Ca tot copilul. Dar asta e situația...

I.V.: Dar bucuria titlului, când a venit Mircea Lucescu antrenor și a câștigat Rapidul, după mulți ani, cum ați simțit momentul acela?

M.P.: Cu Mircea Lucescu suntem „consăteni”, în același cartier. Mare antrenor!

I.V.: Uriaș! El a dus Rapidului titlul sub Podul Grant!

M.P.: Și peste tot unde a fost a făcut treabă bună!

RAPIDUL DE ASTĂZI, „IMPROVIZAȚIE”, ÎN ANUL CENTENARULUI

I.V.: Absolut, un antrenor extraordinar! Rapidul de azi cum vi se pare, când ați fost ultima dată la meciuri?

M.P.: Acum vreo lună de zile, cam așa. 

I.V.: Deci ați fost în acest campionat. Cum vi se pare echipa de azi a Rapidului?

M.P.:  Improvizație. Și asta, ca să îți faci o echipă, îți trebuiesc bani! Sponsori! Noi nu știam pe vremea aia ce înseamnă asta. 

I.V.: Uite că a venit acum, e un investitor!

M.P.: Eh, a venit acum, dar trebuie să mai avem răbdare. 

I.V.: E un an important pentru că e centenarul, sunt 100 de ani de la fondarea Clubului! Credeți că poate Rapidul să câștige campionatul anul acesta?

M.P.: Nu, categoric nu!

I.V.: Categoric nu!

M.P.: Să fim oameni serioși! Mă mir că încă mai sunt pe locul 2 sau 3, cât sunt acum. 

CEI MAI BUNI JUCĂTORI DE PE GIULEȘTI, PENTRU MITICĂ POPESCU: VALENTIN STĂNESCU ȘI MARIAN BAZIL

I.V.: Cum vi se pare Mutu, Adrian Mutu ca antrenor?

M.P.: Nu m-a convins niciodată. Rapidul are noroc cu un mare jucător. Portarul! 

I.V.: Vă place, Moldovan, e și selecționat la echipa națională!

M.P.: De câte ori i-a salvat!

I.V.: Care e cel mai bun jucător al Rapidului din istorie, pe care l-ați văzut dvs. jucând, în carne și oase, în Giulești?

M.P.: Ca portar a fost Valentin Stănescu, și ca jucător Marian. Bazil Marian. Era, într-adevăr, Marian, o locomotivă. După cum e acum bătrânul Săpunaru. Când nu e el în teren se cunoaște. 

I.V.: Experiență mare!

M.P.: Și are o vârstă! 

DINCOLO DE FOTBAL. MITICĂ POPESCU: „GALERIA RAPIDULUI E MAI CIVILIZATĂ”

I.V.: Experiență internațională. A jucat în Portugalia, s-a întors jucător foarte experimentat. Și exprimă spiritul acesta al Rapidului. Rapidul are și o idee foarte bună, pe care puține cluburi din România o au, fiind și un club de tradiție, privilegiază cumva suporterii importanți, din zona artistică, așa cum sunteți dvs., mai e Dan Grigore, mai e Alexandru Bindea. 

M.P.: Și galeria e mai civilizată față de alte galerii. 

I.V.: În trecut erau Colea Răutu, Florian Pittiș...

M.P.: Și galeria Rapidului, e mai civilizată decât alte galerii. 

I.V.: Și au și repertoriul acela!

M.P.: Și mai pașnici. Nu prea rup scaune...

I.V.: Versurile... Imnul lui Victor Socaciu! Foarte frumos! Mergeți la meciuri cu Dan Grigore, cu Bindea?

M.P.: La multe! Chiar și înainte să inaugureze noul stadion, că jucau pe Național. 

PARIUL LUI MITICĂ POPESCU PENTRU CAMPIONATUL MONDIAL, PE INIMILE LATINE

I.V.: Stadionul poartă numele lui Valentin Stănescu, într-adevăr, un jucător emblemă din istoria clubului. O să vă uitați acum la Campionatul Mondial, care începe în Qatar?

M.P.: Nu chiar la toate meciurile. Adică nu mă mut la televiziune. 

I.V.: Nu faceți D`ale lui Mitică, D`ale Mondialului, nu faceți ediție specială... Cu cine, aveți vreo favorită, cine o să câștige Campionatul Mondial?

M.P.: Nu, nu am... Cine e mai bun, cine are noroc...

I.V.: Nu aveți o țară la care să vibrați, în absența României...

M.P.: Aș vrea latinii. Asta da. 

I.V.: Cum vi se pare un Mondial în noiembrie? E o premieră, nefericită, dai peste cap toate campionatele. 

M.P.: Și fusul orar!

I.V.: Se întrerup campionatele și din Anglia, și din Germania... Când o să mergeți la stadion?

M.P.: În orice caz, când e frig nu îmi face plăcere, și nici să mă întorc foarte târziu acasă. Astea de la 9 și jumătate, nu. 

I.V.: Când e Champions League vreți să vedeți de acasă. 

M.P.: Da! 

REȚETA LUI MITICĂ POPESCU PENTRU O VIAȚĂ FERICITĂ: SĂ TE BUCURI DE FIECARE ZI DATĂ DE DUMNEZEU

I.V.: E ceva în viața dvs. care ați fi vrut să arate altfel? Ați fi schimbat ceva din ceea ce ați trăit?

M.P.: Nu m-am gândit la asta. 

I.V.: Ce înseamnă pentru Mitică Popescu o viață fericită?

M.P.: Mă bucur de fiecare zi pe care mi-a dat-o Dumnezeu. Am cunoscut un preot care a spus că adevărata rugăciune e cea de dimineață, să mulțumești că ai mai prins o zi! 

I.V.: Foarte frumos și adevărat! Eu vă mulțumesc mult pentru această discuție și aș vrea în final să adresați un gând, o urare, un îndemn, celor care urmăresc acest podcast, Avangarda, cu Ionuț Vulpescu!

M.P.: Nu prea știu eu să fac dedicații, dar în orice caz, le doresc liniște, pentru că fără liniște nu îți face plăcere nimic. Liniște, înțelepciune și să știe să aprecieze calitatea!

I.V.: Mulțumesc foarte mult!

M.P.: Și eu!

I.V.: Multă sănătate, a fost un privilegiu! Mulțumesc mult!