Laura Andreea Popa

Jurnalistă

Nu-mi mai aparţin propriului corp. Mintea mi-a fugit din el, incapabilă să înţeleagă ce s-a întâmplat. Am rămas o carcasă goală, cu mâna unui străin pe fundul meu.

Prima oară când am văzut moartea, purtam pantaloni scurţi roşii şi abia-mi cumpărasem o îngheţată. Tataie din partea tatălui, un bărbat înalt, cu fruntea lată, părul sârmos şi care trebuia să se aplece atunci când intra-n casă, a murit într-o zi de vară.

Până la 8 ani am locuit într-un bloc de nefamilişti de la periferia Braşovului. Mi-am însuşit termenul de „nefamilist” la fel ca terminaţia adresei la care se afla blocul: „bis”. Le repetam pe amândouă pe ca nişte adevăruri absolute, cu toate că termenul de „nefamilist” nu avea nicio reprezentare în capul meu, că-n blocul în care am copilărit trăiau mai multe familii decât nefamilii.

La început, n-am vrut să mă mai ridic din pat. O viaţă trăită-n pat, anesteziată de propriile gânduri alarmiste, părea singura soluţie existentă.

Vezi mai multe