Vlad Eftenie: „Fotografii transformă vibraţia invizibilului în ceva palpabil”

Oficial, este profesor la Facultatea de Arhitectură, însă când îi rosteşti numele faci referire la un reper al fotografiei contemporane. Şi deşi şi-a format o reputaţie respectată în comunitatea de profil prin lumea pe care o surprinde prin obiectivul lui, Vlad continuă să spună despre el că nu se consideră fotograf, ci vede în ceea ce face o terapie de care nu poate şi nici n-ar vrea să se despartă.

Primul lucru pe care îl poţi observa discutând cu Vlad Eftenie e acela că este atipic vremurilor în care trăim. Galant, dar fără gesturi excesive, conturează profilul unui personaj din alte timpuri, unele mai nobile.

Sursa interviului: dianaseceleanu.ro. 
Autori: Diana Seceleanu şi Doina Capriţa.

Cum deosebeşti o zi bună de fotografiat de una nu prea mulţumitoare?

E foarte simplu: aşa cum deosebesc oraşele care-mi plac faţă de cele care mi-au spus mai puţine lucruri, adică în funcţie de calitatea demersului fotografic. Imagini cu mai mare valoare pentru mine înseamnă imagini care au avut impact mai mare asupra mea. De exemplu, am fost la Lisabona, am tras 39 de filme şi n-am ştiut ce să fac cu niciuna dintre poze, în timp ce la Paris, dacă trag un film, cred că fiecare imagine îmi spune ceva. Nu depinde neapărat atât de loc, cât de mine. Totul se leagă de Paris la mine, pentru că acolo experimentez. În prima zi am tras nouă filme şi am zis că e excelent, a doua zi şapte, a treia zi cinci, a patra zi trei, a cincea zi un film şi un pic şi în a şasea zi nu am putut să termin un film şi m-am întrebat: s-a întâmplat ceva sau fizic nu se mai petrece nimic împrejur? „Atunci când faci fotografie de stradă, laşi ceva din tine ca să iei ceva de la ceilalţi” Am plecat cu dilema asta de acolo şi mi-am dat seama că e vina mea. 

Pentru că de întâmplat se întâmplă întotdeauna ceva, dar depinde cât de deschis eşti tu şi cât de avid să te conectezi. Conectarea asta depinde de consumul energetic, iar la asta n-o să se gândească nici un fotograf, ever. Că atunci când faci fotografie de stradă, laşi ceva din tine ca să iei ceva de la ceilalţi şi ceea ce laşi din tine se va regenera, la un moment dat, altfel. Dar se consumă. Aşa că nu oraşul nu-ţi mai dă, ci tu devii din ce în ce mai puţin capabil, obosit sau mai puţin receptiv. Şi atunci deosebesc oraşele prin ce reflex şi impact creează asupra mea. Un loc în care mă duc şi zic „A, e OK” diferă de unul în care merg şi zic „Super poză, fii atent!” şi dacă am găsit ceva, depinde de mine cum am văzut. Acum, reîntorcându-mă, poate că toate locurile au ceva de zis. Depinde de fiecare ce vede şi fiecare ne regăsim într-un fel anume într-un loc anume. Şi observând unde ne găsim mai bine, aflăm mai multe despre noi. Dacă te-ai regăsi identic peste tot, ar fi poate ciudat. Dacă nu te-ai regăsi nicăieri, iarăşi ar fi ciudat. Dar cu siguranţă un loc poţi să-ţi găseşti.

Practic, vorbim despre zile în care simţi mai bine o poză şi de zile în care poate nu reuşeşti să te aduni.

Exact. Şi complementar e întotdeauna bine că uneori poţi şi alteori nu, că dacă ai putea nonstop, ar deveni banal. Ca şi iubirea: dacă o spui în fiecare zi, devine ceva neînsemnat. Hai s-o preţuim, totuşi! Sigur, în filmele americane aşa e, dar noi nu trăim într-unul. Şi atunci repetabilitatea unui lucru riscă să-l transforme în ceva banal şi eu, cel puţin, mă feresc de asta. Încerc să-l încalec întotdeauna, să sar peste el, să pot să fac ceva, să lupt cu banalul, care ar risca să mă blazeze. În fiecare zi merg în oraşul ăsta pe aceleaşi trasee şi mereu încerc să privesc cu ochi noi. Uite, azi e altă lumină decât ieri. Acum două zile a fost un apus senzaţional, iar ieri nu a fost nici urmă de el. Oraşul îţi şi oferă, în fiecare moment, ceva bun, dar trebuie să te duci tu să cauţi.

Ai vreun anotimp preferat în care îţi place să fotografiezi?

Nu, nu.

Totuşi, una dintre cele mai virale poze ale tale s-a petrecut iarna.

Da, aşa e. Mmm... Toate au ceva. Uite, toamna mi-a oferit culori, dar una e să lucrezi doar cu culoare şi alta e să lucrezi cu situaţii. Toamna e grafică, dar poate primăvara are lumina mai blândă sau mai vie. Vara e destul de plată şi în general vara e pentru pozele de călătorie, mai puţin pentru cele de oraş, iar iarna curăţă oraşul, îl ascunde, îl îmbracă şi-l arată într-o formă cumva esenţială. Un fotograf sigur că are momentele lui preferate, dar cred că ar trebui să fie capabil oricând să lucreze la aceeaşi implicare. Eu lucrez în fiecare zi, aşa că încerc să extrag ce e mai frumos din fiecare, nu doar dintr-un anotimp.

Cum sună un top al oraşelor preferate? Dincolo de deja menţionatul Paris.

Parisul e primul pentru că acolo mă simt mereu fotografiind cu efect. Nu poţi să nu faci o poză bună la Paris, n-are cum să nu-ţi iasă. Şi dacă scapi aparatul tot faci o poză bună. Cred că de asta mă încântă. Bucureştiul îmi place pentru că îi aparţin. Sunt născut în Bucureşti, am crescut cu starea lui, cu spiritul lui. Uite, soarele ăla îl tot pândesc de dimineaţă să văd ce face. Mi-a mai plăcut la Helsinki, e un oraş interesant, mi-a plăcut la Chicago, mi-a plăcut la Tokyo. Sigur, sunt experienţe atipice. Nu ajungi oricând în ele. Am oraşe pe care le ştiu foarte bine şi oraşe pe care aş vrea să le mai aprofundez. Prin Germania nu am prea fost, în rest, prin Europa am tot ajuns. Lisabona îmi place pentru că e foarte grafică, deşi poze nu prea am obţinut de acolo, e o oarecare contradicţie. Îmi place cam oriunde prin Franţa. Uite, Montpellier, Lyon, toate au ceva de oferit. Am înţeles că la austrieci ar fi mai ciudăţel, aşa, că oraşele sunt foarte plate, totul e foarte curat, aranjat, organizat, la locul lui. Undeva, ceva care deranjează trebuie să fie.

Sigur, eu caut, de obicei, armonia în poze, dar asta pentru că în Bucureşti nearmonia este la ordinea zilei, e un laitmotiv. Din contră, a venit o nemţoaică în Bucureşti şi a făcut poze cu toate firele şi cablurile. De ce? Pentru că la ea nu vede aşa ceva. Ori eu poate caut ce nu am acasă şi atunci caut armoniile, iar Parisul este un loc care oferă o armonie extraordinară. Londra iarăşi este un loc interesant, dar Parisul îmi dă mie ce caut. Asta e. Aş vrea să văd o auroră boreală, care nu e în oraş, aş vrea să mai merg prin Japonia, mi-ar super plăcea să vizitez nişte arhitecturi. Am fost în Danemarca, în Suedia, în Finlanda. În Italia mi-a plăcut mult, e caldă. Sudul Italiei e superb, acolo mi-ar plăcea să mai aprofundez. În rest, orice deget pe hartă e o posibilă destinaţie.

Coincide topul preferinţelor din punct de vedere fotografic cu cel al ochiului de arhitect?

În general, nu. Arhitectural ar fi foarte fain de mers în Copenhaga, Rotterdam, Roma, chiar şi la japonezi sunt nişte arhitecturi de... nu ai aer. Poate New York, uite, chiar aş vrea să ajung şi nu am reuşit până acum. Sunt nişte imagini din filme, pe care le ştim cu toţii, fabuloase.

Spuneai într-unul dintre primele tale interviuri că nu te consideri neapărat fotograf. Ţi-ai schimbat părerea?

Nu! Nu s-a schimbat nimic. E o afirmaţie destul de brutală pe care o fac, dar mie nu îmi plac fotografii din România, pentru că nu au o cultură necesară care să poată ţină rangul ideii de om de artă, de cultură, înainte de toate. Majoritatea s-au găsit cu un aparat puternic în mână şi mă întreabă în continuare Exif-ul pozei (n.r. Exchangeable Image File Format, în traducere format comutabil pentru fişiere imagine). Sunt nişte tipi agresivi, brutali, gata să se lupte pentru teritoriul lor din cadrul nunţilor şi botezurilor. Am o critică destul de dură. Sigur, nu toţi, sunt şi excepţii fenomenale. Cred că pentru a face fotografie îţi trebuie o stare de spirit înainte. Trebuie să ai o anumită cultură, relaţie cu sine, cu filosfia lucrurilor, a vieţii. Am auzit oameni care spuneau „Ce vii cu atâta filozofie? Lasă-ne, tată, zi-ne ce setări ai folosit!”. Sigur, fotografia ţine şi de setări, dar setările fără viziune nu duc nicăieri. Eu nu sunt fotograf pentru că, în primul rând, sunt arhitect. Sunt profesor la Facultatea de Arhitectură, am descoperit fotografia ca pasiune, m-am regăsit în ea ca peştele în apă, m-a atras, am dezvoltat domeniul teoretic, ceea ce în România nu prea a făcut multă lume. Vreau să mă apuc, iarna asta, să scriu cartea mea de teorie fotografică, adică tot ce predau eu de vreo şase-şapte ani şi până astăzi.

Dacă nu te numeşti fotograf, cum putem încadra ceea ce faci zi de zi?

Amator, pasionat de fotograf. Îmi dedic timp, zilnic, nu ca să obţin poze, ci ca să mă simt eu bine. E terapia mea de zi cu zi. Uite, la albumul de toamnă, feedback-ul general a fost „Ai simţit şi ne-ai făcut şi pe noi să simţim!”, nu că sunt pozele frumoase, cu roşu şi cu galben, ci că se simte în ele ceva. Asta m-a bucurat când am auzit, că oamenii au trecut dincolo de ce se vede. Asta îmi doresc eu să fac prin fotografie şi cred că asta face fotografia bună: ne arată ceea ce nu se vede. Ne facem să simţim. Ne dă o stare: o emoţie şi o vibraţie. De fapt, fotografii transformă vibraţia invizibilului în ceva palpabil. De asta e magică fotografia!

Când vezi o scenă oarecare, îţi dai seama din start ce ai vrea să imortalizezi din ea sau surpriza apare după ce vezi fotografiile şi realizezi ce ai reuşit? 

Am eu teoria momentului de graţie: am un instinct a ceea ce urmează să se întâmple, sesizez relevanţa situaţiei. Că nu orice poate să fie o poză. Sesizez o situaţie interesantă, atipică, ieşită din comun pentru viziunea mea, după care urmează să-mi imprim viziunea cu ajutorul aparatului. Deci da, îţi dai seama dacă o situaţie e bună de pozat sau nu. Dar fac şi o explorare activă: nu ştiu că peste cinci minute o să fac o poză bună, asta habar nu am. Ajung, studiez, pozez din faţă, din profil, pun un zoom, văd ce iese, mă uit în sus şi poate găsesc poza. E un studiu permanent al spaţiului în care mă aflu, este o conştientizare permanentă. Fiecare pas aduce cu sine o nouă relaţionare cu locul.

Ai avut tehnica aceasta de la început, de când ai pus mâna prima dată pe aparatul foto?

Am învăţat să simt mai bine, acum, potenţialul anumitor situaţii, dar rămân la fel de mirabil în faţa descoperirilor, că nu ştii de acum cum o să se vadă lumea peste trei paşi. Fiecare pas îţi deschide o nouă perspectivă, e punctul de staţii. Le şi zic studenţilor „Aveţi mare grijă cu punctul de staţie, cum şi de unde pozaţi, pentru că locul este decisiv. Un milimetru mai la dreapta ne arată altfel lumea în care trăim. Aşa că de asta zic, e cumva condus de instinct – îţi alegi calea, paşii, pentru a ajunge în locul acela din care să ţi se arate lucrurile. Eu asta fac în fiecare zi.

Cum surprinzi oamenii în ipostazele lor naturale, fără a deveni intruziv?

Niciodată nu mă văd. Dacă sunt surprins, nu fac poza. Am făcut doar acele poze unde am putut fi martor ascuns. De aia am ajuns să pozez multe săruturi, pentru că oamenii aflaţi în mijlocul unui gest intim, pe stradă, sunt complet concentraţi acolo, nu mai există nimic împrejurul lor. Sigur, contează contextul – cum, unde. Mulţi oameni cu aparatul în mână se simt de parcă se uită toată lumea la ei, se simt centrul pământului. Eu, din contră, devin atât de anonim, încât mă enervez când mă aşez la coadă şi nu mă întreabă nimeni ce vreau. Mi s-a întâmplat de multe ori: stau acolo şi trece toată lume prin faţa mea. Am un mod de a fi în care devin camuflabil, ignorabil, dar nu cred că eu caut asta, pur şi simplu, energetic vorbind, nu mai agit apa şi nu mă mai simţi lângă tine, e ceva care vine dinăuntru.

Îţi scriu oamenii pe care-i surprinzi în poze?

Majoritatea. Sunt încântaţi, chiar tinerii cu sărutul au fost hiper încântaţi, am avut interviu la televiziune cu ei, a fost nebunie, a avut impact poza aia. Oamenii sunt întotdeauna încântaţi, pentru că îi surprind în ipostaze pozitive. Ei nu făceau ceva urât în momentul acela, era ceva special pentru ei şi întotdeauna oamenii mă roagă să le dau pozele, totul e foarte OK. La poza despre care povesteşti acum ai fost conştient de la început de potenţialul ei? Niciodată nu sunt conştient de nimic. Fac pozele şi după aia văd acasă ce şi cum. Nici acasă nu mi-am dat seama că va deveni virală. Pozele care-mi plac mie cel mai mult nu plac celorlalţi şi pozele care nu-mi plac mie plac celorlalţi. Foarte rar ne cuplăm viziunea. Spre exemplu, femeia în roşu, de la metrou, care a strâns peste 2.000 de like-uri şi am început să întreb oamenii „Băi, ce ţi-a plăcut? Zi-mi şi mie, că nu înţeleg”. Poţi să faci poezie şi cu lucruri la care nu se uită nimeni.

Titlul aici era „Lost metro”, dar sigur că l-am dramatizat. El tocmai pleca, dar era mult mai mişto să ştie oamenii că a pierdut ceva. Ajungi să stăpâneşti nişte reţete şi nu mă încântă.

Au fost şi oameni deranaţi pentru că i-ai surprins în poze?

Nu. Am un simţ al pozei, o fac când simt că totul e OK. E şi o chestie de vibraţie, mă bazez foarte mult pe ea. Cred în pregnanţa acestei zone de comunicare, pe care cei mai mulţi dintre noi o ignoră în plan emoţional. Eu nu trebuie să vorbesc cu tine ca să ştiu ce se întâmplă cu tine. Pot doar să mă uit la tine şi ştiu exact ce şi cum. Atunci îmi e uşor, cumva îmi place să ghicesc dincolo din ce se vede şi cu fotografia întotdeauna reuşesc. 

Fotografie peisagistică vs. cea cu oameni? 

Cea cu oameni, clar. Am început prin a poza oameni foarte îndeaproape, apoi, schimbându-mi tehnica, nu am mai lucrat pe film pentru că a devenit prea costisitior în materie de timp. Am şi acum filme nescanate, nedevelopate, nu mai am timp. Nu am descărcat un card din martie, darămite să mai scanez filme şi să le developez, nici cu digitalul nu mai am timp, darămite pe film. 

Tehnica m-a obligat să nu prea mai apropii de oameni, ci să caut coordonatele spaţiale generale de tip peisaj şi aşa am ajuns să explorez o nouă latură, cea de peisaj urban. E mult mai complicat să lucrezi aşa, pentru că ai de adus împreună mult mai multe elemente separate. Rămâne o zonă de explorat. Lumea se duce mai ales spre chestii comerciale: apusuri, urme de maşini pe stradă, chestii tehnice. Pe mine mă interesează emoţia din poză, nu tehnica imaginii. Aştept să mă reîntorc la apropierea de oameni, mi-e dor de treaba asta, dar explorarea stilurilor face parte din activitatea oricărui fotograf, pendulezi între lucruri. 

La un moment dat, pozam nuduri. În 2008 a fost o nebunie cu pozele mele de nuduri, a fost agitaţie mare în online, însă de prin 2011-2012 am abandonat asta. Cumva mi-e dor să reîncerc, eu făceam explorările mele vizuale, de interior, de umbre şi am văzut că marii fotografi chiar recomandă alternarea stilurilor, ca să poţi să rămâi fresh în stilul tău de bază. Nu poţi să mănânci spaghete tot anul, trebuie să mai schimbi şi cu o salată, din când în când. Nu poţi să vezi acelaşi film tot anul sau să asculţi aceeaşi muzică. Am fost, recent, să-mi iau un album de jazz şi unul de rock progresiv, d-ăla dur, crâncen, să văd şi eu cum e, e un experiement. Mai ritmez, mai alternez. Mă interesează tot ce înseamnă noutate. Mi-e dor să mai fac un portret, un nud, mai ales că e o explorare vizuală complet dezinteresată şi de dragul artei, e un lucru necesar. 

Sunt momente şi momente. Din faptul că nici nu prea mai avem voie să postăm nuduri pe Facebook, nici nu prea m-am mai gândit eu. Până la urmă e important ce pot să arăt şi dacă nu pot să arăt… rămâne doar la nivel de exerciţiu pentru mine. Aş prefera un nud urban, dar sunt proiecte pe care le-am tot văzut, nu e nimic spectaculos, ori eu aş vrea să vin cu ceva nou. Deocamdată îmi văd în continuare de Bucureştiul meu.

Ştiu că ai trasee obişnuite în Bucureşti, însă dincolo de centru şi de Drumul Taberei, unde ai copilărit ce zone te mai atrag?

Îmi plac zona Armenească, Cotroceniul, cartierul din spatele Guvernului, iar în Drumul Taberei ştiu fiecare străduţă. În rest, îmi plac zonele cu case, dar nu pot să zic că am ceva preferat. În spatele Cişmigiului poate. Îmi plac locurile cu poveste. Povestea asta, vezi tu, e sugerată de casele respective, nu o inventăm noi. Dacă eu o simt, tu o simţi, înseamnă că povestea e acolo. Au ele ceva. 

Dar parcuri? Herăstrăul pare în topul tău. 

În martie-aprilie am pozat toate parcurile, inclusiv de printre blocuri. Mi-am propus eu cu mine să fac ceva ce nu am mai făcut, am avut un proiect la facultate care m-a trimis undeva departe şi am intrat şi în IOR, care nu e în traseul meu – foarte tare parcul. Simţi că te invită la promenadă. Şi l-am pozat de astă-primăvară, în aceleaşi zone mereu, să fac o comparaţie între anotimpuri. Am observat că primăvara aduce culori, un gălbui-verzui, iar toamna se duce spre arămiu-roşiatic. Vara rămâne vară – verde. Eu am un traseu, însă iarna, fiind ziua scurtă, nu apuc să-l fac, pentru că îmi ia şase ore şi nu e lumină atât. 

Cât de diferite sunt pozele făcute cu telefonul, comparativ cu aparatul de fotografiat? 

Telefonul esenţializează, simplifică. Uite, îmi mărturiseau studenţii că văd o situaţie, dar când duc aparatul la ochi parcă se timorează, simt presiunea unei poze bune. Când aşteptările sunt mai mici, lucrezi mai liniştit. Pentru mine nu e nicio presiune, eu fac totul cu bucurie, dar telefonul simplifică. Eu nu percep să nu-mi iasă o poză, dacă simt, nu are cum să nu iasă. Am nişte setări preferate, aceleaşi ca la aparatul digital. Când eram începător, mi-am dorit cele mai mari aparate şi mi le-am luat. Treptat, am ajuns să-mi doresc cele mai mici aparate...

Ce face ca o fotografie să rămână în mintea unei persoane?

Asta este o întrebare de la mine de la curs. Nu există reţetă, dar există câteva indicii. Trebuie să ştii foarte clar ce vrei să exprimi. O imagine nehotărâtă nu o să exprime decât nehotărâre. Pozele bine compuse emană siguranţă, ordine şi armonie şi atunci, instinctiv, o compoziţie bună va trezi în privitor o reacţie armonioasă. Când simţi o zonă armonioasă în tine, apare conceptul de frumuseţe – deci îţi place.

Ce ai gândit când ai surprins cuplul în zăpadă?

Nimic. Întotdeauna când fac o poză încerc să nu mă gândesc la nimic. În practica zen, ideea este cum să-ţi goleşti mintea de gânduri, ca să poţi ajunge la tine. Serena Williams a răspuns, la întrebarea „Cum faci să reuşeşti serva de 200km/h?”, „Încerc să nu mă gândesc la nimic când lovesc”, ori exact despre asta e vorba: să ajungi să stăpâneşti un lucru atât de bine, încât să nu mai fie nevoie să gândeşti când îl faci. Asta aduce cu sine realitatea exprimării artistice. Ea este o artistă în jocul ei, pe lângă tehnica extraordinară. Exact ca în fotografie: stăpâneşti tehnica pentru a-ţi exprima arta. 

Aşadar, o imagine de impact trebuie să fie bine realizată, ceea ce ţine de compoziţie, să aibă un centru de interes, să ştim la ce ne uităm şi să trezească în privitor o reacţie emoţională, care nu trebuie să fie neapărat pozitivă. O imagine nu trebuie neapărat să placă, ci să trezească o reacţie – asta ziceau avangardiştii artei. Unii fotografi, ataşaţi de ideea de succes, creează imagini care să placă. În primul rând că naşti reţete, iar o reţetă nu rezistă în timp şi după aia devii supus publicului, ori artistul nu are voie să se supună nimănui, trebuie să fie nesupus, el se supune doar artei lui. Aşadar, vorbim despre capacităţi dezvoltate în timp, nicidecum deţinute la începutul drumului în fotografie. Sigur, nimeni nu poate să le facă de la început. E ca la patinaj artistic, până să faci un triplu tulup perfect cazi, ţi-o iei de 1.000 de ori, eşti plin de vânătăi. 99% practică şi 1% inspiraţie, aşa ajungi să-ţi exersezi viziunea, să te mişti, să cauţi, să vezi, să simţi cum transformi ce simţi în imagini.

Imaginea cu tinerii sărutându-se în zăpadă a fost surprinsă o singură dată sau ai avut mai multe cadre cu ei?

Bună întrebare. Unele imagini sunt unice, nu există două. Chiar Cartier-Bresson zice că imaginea e oricum una singură, nu sunt două situaţii care să fie asemănătoare, orice imagine e unică. Dar una e când faci imaginea aia şi gata şi am multe cazuri aşa sau când studiezi, când imaginea apare în urma antrenării viziunii. Problema la poza cu tinerii era că nu era lumină deloc. Era noapte, obiectivul meu era chior şi am încercat să fac ce pot ca la setările aparatului să pot să fac o poză nemişcată şi bine expusă. Până şi-au găsit ei momentul de sărut maxim şi până m-am aşezat şi eu mai bine am făcut vreo două, trei cadre. Erau destul de prinşi, nici nu m-au simţit, cu toate că eram foarte aproape. Cum zice Robert Capa, dacă nu eşti suficient de aproape, poza nu e bună. Am avut distanţa minimă cât să nu-i deranjez, poate au fost conştienţi de prezenţa mea, dar m-au ignorat – erau ocupaţi cu jocul lor. După nici nu ne-am povestit, s-au găsit pe Internet viralizaţi. Sunt întâmplări, e o explorare permanentă în care afli lucruri.

Sunt fotografi care te inspiră?

Nimeni. Mă inspir eu pe mine, asta declar dintotdeauna, chiar dacă sunt dubios ce zic eu. Chiar dacă trebuie să ne documentăm, eu nu am simţit nevoia niciodată să văd ce fac alţii. Mi-a plăcut, la începuturile mele, Silviu Gheţie, pentru că vedeam la el altfel de poze decât la ceilalţi. Arăta ceva acolo, arăta un moment care rămânea atârnat în aer. Şi când îţi place ceva, începi să cauţi urma. Apoi, mult după ce m-am apucat să fotografiez, l-am găsit pe Cartier-Bresson, care e tatăl fotografiei de cea mai bună calitate. Nu m-am inspirat de la el, dar ne-am întâlnit pe acelaşi traseu filosofic. Teoriile lui legate de zen şi de momentul decisiv sunt esenţiale şi mai mult de atât e greu să inventezi, însă eu mi-am propus să duc mai departe teoria şi am mai pus nişte ingredinte în formula lui şi am creat momentul de graţie. E puţin dincolo de momentul decisiv, mai conţine câteva lucruri, e o ecuaţie care are jumătate de pagină. Am lucrat trei zile la ea. 

Putem vorbi de o influenţă fotografică de la o ţară la alta? 

Nu. Parafrazându-l pe Nichita Stănescu, există fotografie, nu fotografi. Sigur, fotograful e format cultural, într-un mediu anume. Când nişte sportivi aleargă cursa de 100 de metri, aleargă toţi bine, chiar dacă doar unul trece primul, dar nu putem spune că unul aleargă mai bine decât altul. 

În ciuda faptului că animalele sunt un element cu potenţial viral în fotografie, nu am observat să te intereseze prea mult în pozele tale. 

Nu prea, în afară de pisica mea. Nu prea pozez căţei şi pisici pentru că Facebook-ul le-a adus în derizoriu. Pisici şi căţei pozează toată lumea ca să ia like-uri şi să provoace un „awww”. Creează o senzaţie imediată, o emoţie uşor accesibilă ori o imagine foarte accesibilă e şi foarte consumabilă. Am, totuşi, pentru curs nişte poze interesante din cadrul urban, una cu o pisică şi alta cu un căţel.

Într-unul din interviurile anterioare spuneai că, atunci când erai mic, îţi doreai să devii mecanic de locomotivă. Gândeşti la fel?

Da. E o pasiune dintotdeauna, e ceva în mine care se cere explorat în zona aia. Am şi intrat pe site-ul celor care formează conductori de locomotivă şi după aia aprofundezi, dar mie mi-ar plăcea nu neapărat ca să conduc, ci să-mi îndeplinesc un vis. Unii vor să se ducă pe Lună, alţii vor să culeagă muşeţel. De când eram mic, trenuleţele au fost primele mele jucării, mă făceau să visez, să-mi imaginez peisaje, drumuri, aşa că am rămas cu fascinaţia trenurilor. În Germania e o coltură cu trenurile, ideea de călătorie, siguranţă, mecanisme. Când eram mic, stăteam în gări, mă uitam la trenuri, miroseam şinele… Mi-ar plăcea s-o fac. Ai mei mi-au zis „Nu, mai întâi dai la Arhitectură şi după aia te faci mecanic”. Am dat, am terminat, gata, suntem OK. Acum mai am alte lucruri pe care mi le doresc: vreau să mă apuc să studiez muzică, să învăţ să cânt la chitara pe care o am de multă vreme şi aveam nevoie de instructor care să mă ajute. Singur fac eu ce-mi place, dar nu am găsit un cod anume. Muzica are un cod, nu poţi să faci după ureche. 

Există Youtube, dar nici fotografia nu se învaţă de acolo, nu?Am fost pasionat de chitara bas, mi-am cumpărat trei până acum, din ce în ce mai performante şi am tot cântat eu cu mine. Simt muzica, ascult multă muzică, o am în mine mereu. Am vrut din pasiune să cânt melodiile celor de la Pink Floyd, care mi-au deschis un drum interior extraordinar în clasa a X-a sau a XI-a. Când nu ştiam ce să ascult, am întâlnit Pink Floyd. În familia mea nu se asculta, tata era fan Beatles, deci cu totul alt pol, aşa că Pink Floyd a fost alegerea mea şi doar pentru mine. Sunt anumite lucruri acolo care ţin de lirismul lui David Gilmour. Sunt… poezie în muzică! 

Regreţi vreun cadru pe care l-ai surprins cu ochiul liber, la un moment dat, dar nu ai apucat să-l prinzi şi-n poză? 

Da, am două de felul ăsta, în aceeaşi seară - cu ochiu liber, dar neexecutate niciodată cu aparatul, pentru că era în ghiozdan. Era un început de iarnă, după un concert „Om bun”, la teatrul „Ion Creangă”, zici că la sfârşit se va fi terminat concertul cu Pasărea Colibri şi eu adoram să merg şi să stau cu ei în culise, de asta şi mergeam să fac poze, de fapt. Era o zi însorită, de decembrie, iar seara, când am ieşit de la concert, ningea cu fulgi imenşi şi nimeni nu era pregătit pentru ninsoare, pentru că peste zi fuseseră patru-cinci grade. Imaginează-ţi oameni îmbrăcaţi subţire, într-o ninsoare cu fulgi imenşi, noaptea, doar cu luminele felinarelor în atmosfera generală. În contextul ăsta trecea un tată cu un copil, care trăgea după el nişte baloane cu heliu. 

N-am mers 100 de metri, când, sub un felinar de pe stradă, un nene avea înfăşurată de gât o tubă stătea singur în noapte, fără să se arate deranjat deloc de ninsoare. Sunt două cadre pe care nu le-am surprins niciodată, dar îmi stau în cap ca două poze. Reprezintă fotografia din zonele de conflict un interes pentru orice fotograf? În primii ani, eram încântat să merg în zone de genul ăsta, era o provocare pentru mine. Mă mâna nevoia de aventură, era esenţial să fac reportaje. Îmi plăcea să explorez industriile părăsite, dădeam peste tot felul de personaje pe acolo, îmi plăcea să intru prin case şi blocuri părăsite, dar apoi m-am liniştit. Erau pentru experienţa mea, mă încerca o adrenalină.

Cum te-a influenţat F64 în drumul tău în fotografie?

M-a ajutat îndeosebi la început, pentru că avea consignaţia de unde cumpăram, e foarte important să ai un aparat pe care să ţi-l permiţi şi să lucrezi bine cu el. Este o platformă extraordinară de educaţie în momentul ăsta, ceea ce mi se pare mult mai lăudabil decât doar să vinzi aparate. Te formează şi te educă profesional, este probabil una dintre cele mai lăudabile componente ale F64 şi colaborez cu ei cu dragă inimă mereu în tot ceea ce înseamnă zona de educare, ceea ce face parte din activitatea mea.

Sursa interviului: dianaseceleanu.ro.