Şi-a şters lacrimile cu drapelul României!

Până la urmă, Puşa, la 38 de ani (vârsta e importantă nu doar pentru dimensiunea performanţei, ci şi pentru că-şi aminteşte perfect şi ce s-a petrecut până în "89), a spus ce a

Până la urmă, Puşa, la 38 de ani (vârsta e importantă nu doar pentru dimensiunea performanţei, ci şi pentru că-şi aminteşte perfect şi ce s-a petrecut până în "89), a spus ce a simţit, a alergat cum a simţit, a plâns pentru că aşa a simţit.

Acelaşi teatru (Jocurile Olimpice), aceleaşi visuri (medaliile… recordurile…), acelaşi absurd (România).
Alt teatru (Piaţa Tienanmen), aceleaşi visuri (o româncă a câştigat maratonul), acelaşi absurd (Puşa Tomescu nu vine acasă… pleacă în America).

Absurd e cum a câştigat Puşa maratonul. Şi mai absurd (deşi e greu să îi găseşti grad de comparaţie acestui adjectiv) e că noi, românii, nu am înţeles nimic din vorbele ei de după cursă, dar şi ale antrenorului, apărute în "Gazeta Sporturilor".

"România are nevoie să-şi restaureze ideea de valoare. Puşa a făcut asta azi, în felul ei. Dumneavoastră, ziariştii, o faceţi în felul dumneavoastră. Noi, antrenorii, la fel. Dar nu e <> ." ("Gazeta Sporturilor", interviu realizat de Cătălin Tolontan)

Fata care şi-a şters lacrimile cu drapelul României şi merge la biserică în State în fiecare duminică ne-a arătat că NU suntem o naţie care se văicăreşte, bârfeşte (dacă s-ar interzice asta, dar şi pălăvrăgeala din faţa curţilor neîngrijite sau a blocurilor cu bănci paradite de la intrarea în scară, ar fi linişte în ţară), se suduie în trafic, îşi bălăcăreşte funcţionarii ce rod din grisine sau sărăţele, îşi dispreţuieşte bătrâna ce văruieşte de una singură casa de lut primăvara şi toamna, care îşi îndeasă în buzunare o pungă de un leu, că poate bagă pui ieftini la Carrefour…

NU… pentru Puşa noi nu suntem aşa. Noi suntem nebunii care pleacă de unii singuri să vadă Columna lui Traian.

Până la urmă, Puşa, la 38 de ani (vârsta e importantă nu doar pentru dimensiunea performanţei, ci şi pentru că-şi aminteşte perfect şi ce s-a petrecut până în "89), a spus ce a simţit, a alergat cum a simţit, a plâns pentru că aşa a simţit.

Şi a plecat în America: să se văicărească fiindcă i-au căzut unghiile şi că a borât de câteva ori, să mai bârfească împreună cu o vecină grăsuţă care devorează hamburgeri, să-şi văruiască poate casa cu lavabila adusă de mexicani cu trackuri prăfuite, să-şi plătească taxele la funcţionarii ăia enervant de amabili, născuţi cu zâmbetul pe gură, sau să-şi cumpere nişte unt de alune de la un supermarket ieftin din State.

Puşa e româncă, dar trăieşte în alt teatru, are alte visuri şi, din când în când, face ceva absurd. CÂŞTIGĂ UN MARATON!

Post Scriptum:

Acelaşi teatru (campionatul de fotbal, Liga I), aceleaşi visuri (Steaua şi CFR în Champions League). Acelaşi absurd (peste vreo două săptămâni, începem s-o uităm pe Puşa).

Lidia Şimon e oprită pe stradă în Japonia de copii care îi cer autografe. Aceiaşi copii care, atunci când văd prima dată un european, se sperie şi plâng pentru că ochii lor nu sunt oblici.

La fel de mult s-a scris (preţ de două săptămâni!) şi după ce Lidia Şimon a cucerit aurul la maraton în 2001, la Edmonton.