De ce turnăm zilnic minciuni

Un sfert din ceea ce spunem într-o zi este împânzit de minciuni. Chiar şi atunci când suntem ultracorecţi, ceilalţi ne bombardează cu gogoşile lor. Cine spune că nu a minţit niciodată se înşală amarnic. Zilnic ne întâlnim cu minciuni mai „albe“, mai nevinovate sau de-a dreptul gogonate. De ce ocolim cu intenţie adevărul?

„Mă scot din sărite prietenii care mă sună pe ultima sută de metri să-mi spună că nu ne mai întâlnim şi întâmplător, dau peste ei în oraş, pe la vreo terasă“, spune cu năduf Cristina Marcu (24 de ani), operatoare de call-center. Tânăra consideră că prieteniile s-ar păstra mult mai uşor dacă cei implicaţi ar avea curajul să spună adevărul.

Citiţi şi:

• Ciubărul, un detector antic de minciuni
• Videodetectorul de minciuni
• Afacere de mii de euro din minciuni

„Spune dom’le că n-ai chef şi nu se întâmplă nimic, dar când îndrugi tot felul de motive, zău că îmi piere pofta să te mai văd a doua oară“, arată Cristina. Tânăra spune că zilnic prinde pe cineva minţind. 

„Fie că e vorba de un prieten, fie că mă duc la magazin să cumpăr ceva şi vânzătorul îmi spune cu zâmbetul pe buze «nu am mărunt, vă dau un praf de copt» sau deschid televizorul, cineva îndrugă câte una“, se enervează Cristina.

Întrebată când a minţit ea ultima dată, Cristina răspunde cu glas alintat: „Păi, chiar azi. I-am zis unui client că-l ascult, dar de fapt îl pusesem în aşteptare pentru că m-a întrebat ceva despre telefonul lui «decapotabil». Evident că m-a buşit râsul şi cum nu-mi permiteam să-i râd în ureche, m-am distrat între timp cu colegii“, povesteşte tânăra.

Ea mai spune că este nevoită să le transmită clienţilor că o preocupă problemele ridicate de aceştia când, de cele mai multe ori, i se par hilare.

Telefonul, scutul minciunii

De altfel, cele mai multe minciuni vin prin telefon, arată un studiu realizat de americanii de la Universitatea Cornell. Potrivit oamenilor de ştiinţă, minţim mult mai uşor atunci când ne aflăm în spatele unui receptor decât atunci când trimitem un e-mail sau discutăm faţă în faţă cu superiorii noştri sau cu cei dragi.

Şi asta pentru că la telefon nu se pot sesiza expresiile feţei, iar vocea poate fi modelată cu puţină atenţie. În plus, interlocutorul este rareori atent la ce aude. În schimb, e-mailul poate distruge reputaţia, susţine psihologul Jeff Hancock. El se bazează pe faptul că un mesaj trimis prin poşta electronică rămâne înregistrat şi poate fi transmis oricui. Astfel, persoana care a minţit chiar şi o singură dată îşi va recăpăta cu greu credibilitatea.

„Minciunile nevinovate se nasc din dorinţa de a-i proteja pe cei din jur. Dacă le-am spune adevărul, am risca să-i deza­măgim, aşa că alegem ori să le ascundem ceva, ori să le prezentăm lucrurile într-o cu totul altă lumină“, mai explică psihologul Lena Rusti.

Apelăm la minciună şi atunci când nu vrem ca cei din jur să-şi creeze o imagine proastă despre noi. „În spatele minciunilor se află adesea complexe de inferioritate. Fără a creiona lucrurile altfel, unii oameni ar simţi că nu sunt la acelaşi nivel cu cei din jur. De aici şi tendinţa de a ne lăuda cu ce avem prin casă, prin maşină sau prin cont“, lămureşte Rusti.

„Femeile tind să mintă pentru a-i face pe cei din jur să se simtă bine, pe când bărbaţii mint mai degrabă pentru a se «gâdila» pe ei înşişi“, susţine psihologul Robert Feldman de la Universitatea din Massachusetts.

Răzbunarea minciunii

Minciuna poate transforma un om sănătos într-unul bolnav. Psihologii îi atenţionează pe cei care fac un obicei din a spune baliverne că în scurt timp pot ajunge să nu mai distingă între adevăr şi minciună. Acest fenomen a fost analizat de psihiatrul Ferdinand Dupré care a dat o definiţie acestei boli: mitomania, adică mania de a spune poveşti, legende.

Boala îmbracă mai multe forme, astfel încât psihiatrul a fost nevoit să distingă patru tipuri de mitomani: vanitosul (cel care nu încetează să se laude), nomadul (cel care e mereu pe fugă), răutăciosul (bârfeşte pentru a-şi satisface complexele de inferioritate) şi perversul (cel care îi „vrăjeşte“ pe cei din jur pentru a-i escroca). 

Minciunile atacă memoria

Persoanele care pretind că nu-şi amintesc întâmplări sau detalii pentru a ascunde adevărul cad victime propriilor capcane. Prin efortul depus atunci când încearcă să-i convingă pe ceilalţi că nu reţin ce au trăit, creierul acestora ajunge să se blocheze într-adevăr, arată un studiu realizat de oamenii de ştiinţă de la Universitatea din Maastricht.

Cei mai mari mincinoşi de meserie

Alegătorii sunt indignaţi de minciunile politicienilor aleşi

Psihologul Lena Rusti a realizat un scurt top al românilor care sunt de profesie mincinoşi. În fruntea clasamentului se înscriu oamenii politici, urmaţi de angajaţii din companiile de publicitate şi de ofiţerii de credite din cadrul băncilor.

„Spre deosebire de cei care mint pentru a nu-i răni pe ceilalţi sau pentru a-şi păstra imaginea intactă, politicienii spun baliverne uitându-se direct în ochii noştri“, motivează psihologul. În politică „scopul scuză mijloacele“, lasă să se înţeleagă şi politologul Cristian Pârvulescu.

O formă de minciună este şi „faptul că politicienii nu folosesc afirmaţii directe, ci uzează de formulările alambicate“, adaugă Pârvulescu. Chiar şi atunci când sunt prinşi cu minciuna, politicienii români se scuză apelând la intenţia de a proteja poporul, mai explică politologul.

„Politicienii mincinoşi sunt cei plebiscitari, potrivit filosofului Étienne de La Boétie. Adică cei aleşi prin vot. Boétie a constatat acum 500 de ani că plebiscitarii mizează pe minciună pentru a fi aleşi şi devin şi mai rău-intenţionaţi pe măsură ce puterea lor creşte“, aminteşte politologul. El mărturiseşte că are propria listă de politicieni mincinoşi, dar nominalizează doar pe marii maeştri în arta manipulării: Ion Iliescu şi Traian Băsescu.

„Efectele comportamentelor mincinoase ale politicienilor se văd atunci când sunt nevoiţi să-şi cumpere voturile pentru că nu-i mai crede nimeni“, mai adaugă politologul.

Atunci când minciuna nu le mai este suficientă, politicienii recurg la cumpărarea voturilor.

Cristian Pârvulescu,
politolog

Cum descoperi că eşti minţit

Persoanele care nu mint în mod frecvent se trădează adesea printr-o serie de gesturi. Specialiştii în ştiinţele comportamentale au descoperit că dintr-o situaţie de comunicare, numai 7% din mesaj se transmite cu ajutorul cuvintelor, 38% ajunge să fie descifrat cu ajutorul tonalităţii şi a timbrului pe care-l folosim, iar res­tul de 55% constă în ceea ce transmitem pe cale non-verbală.

Adică prin gesturi şi prin mimică. Plecând de la această ipoteză, psihologii au evidenţiat o legătură directă între minciună şi o anumită stare de agitaţie.„Uneori, cel care minte roşeşte, îşi schimbă tonul vocii sau devine neliniştit: se mişcă de colo-colo, se joacă cu pixul sau încearcă să schimbe subiectul cât mai repede“, explică pentru cititorii „Adevărul“ psihologul Lena Rusti.

Atenţie la limbajul corpului!

Specialiştii în comportamentul uman arată ca prim indiciu incriminator frecatul la nas, mai precis la baza acestuia, unde se află epicentrul minciunii. Această zonă le este interzisă aşadar celor care vor să-şi creeze o imagine mai bună în timpul interviului de angajare sau pur şi simplu, atunci când vor să le vândă celor dragi poveşti pentru a-şi păstra o imagine bună sau pentru a nu-i deza­măgi.

O autoritate în domeniul comunicării non-verbale, francezul Philippe Turchet, fost actor, regizor şi director al unei companii de teatru, susţine că persoanele care mint îşi poziţionează capul într-un fel anume. Astfel, atunci când cineva încearcă să spună o minciună sfruntată, capul acesteia se înclină spre dreapta, iar privirea i se aţinteşte în sus.

Şi asta pentru că emisfera dreaptă este recunoscută ca responsabilă pentru stimularea imaginaţiei. Atunci când privirea ei este direcţionată înspre dreapta - jos înseamnă că se chinuie să „ambaleze“ un adevăr, folosindu-se de unele cunoştiinţe pe care le are deja.Dimpotrivă, atunci când interlocutorul îşi înclină capul înspre stânga este semn că apelează la raţiune, la ceea ce ştie cu exactitate.

„De regulă, atunci când cineva minte, evită să privească în ochi persoana pe care o duce cu preşul“, observă Rusti. Ea adaugă însă că acesta este numai cazul mincinoşilor neprofesionişti, care se simt vinovaţi de fiecare dată când se trezesc spunând o gogomănie sau ceva inexact.

Mai mult, psihologii mai arată că atingerea urechilor sau aşezarea palmelor în jos pot fi indicii pentru a descoperi o minciună. Ei sfătuiesc ca în aceste cazuri să testăm precizia poveştilor cu întrebări de verificare după un anumit interval de timp. De cele mai multe ori, mincinoşii de ocazie au memoria scurtă.

Copiii, experţi în arta minciunii

Poziţia capului îi poate trăda şi pe cei mai iscusiţi mincinoşi

Convingerea noastră că numai cei mici spun adevărul este demolată de ultimele descoperiri realizate în domeniul ştiinţelor comportamentale. Psihologul Vasudevi Reddy de la Universitatea din Portsmouth a analizat comportamentul a peste 50 de copii şi apoi, pe cel al părinţilor lor pentru a ajunge la concluzia că doar în primele şase luni de viaţă, omul este incapabil să mintă.

De la şase luni până la trei ani, incidenţa cu care cei mici îi înşală pe cei din jur şi în special, pe părinţii lor, este atât de mare încât psihologul a descoperit şapte tipuri de „mici“ mincinoşi. Astfel, la şase luni, arma „mortală“ a bebeluşilor constă în plânsul sau râsetul fals, cu care reuşesc să atragă atenţia.

De la opt luni, copiii se specializează: încep să ascundă cu intenţie trăsnăile pe care le-au comis pentru ca la doi ani să „joace“ deja la cacealma atunci când simt pericolul unei pedepse.