Un sondaj, făcut la scară globală, a adresat, unui număr de 100,000 de oameni din 70 de ţări diferite, următoarele întrebări: 1) „Credeţi în Dumnezeu?” şi 2) „Independent de faptul că vă duceţi sau nu la biserică, v-ati autodefini mai degrabă ca fiind o persoană religioasă sau ca un ateu?”.

Rezultatele au fost cumva nesurprinzătoare, şi cu câteva mici excepţii, femeile din cele 70 de ţări au arătat ca sunt mai religioase decât bărbaţii. De ce sunt, aşadar, femeile mai religioase decât bărbaţii? O posibilitate ar fi că femeile sunt socializate să fie supuse şi să se ocupe de creşterea şi hrănirea celorlaţi membri ai familiei. Aceste calitati fac acceptarea şi angajamentul religios să fie mai uşor îmbrăţişate de către femei. În mod similar, rolul mamei subsumează atât religiozitatea, cât şi bunăstarea fizică şi spirituală a familiei. Sau femeile sunt mai religioase pentru că, prin tradiţie, activitatea lor e mai mult domestică, aşadar au mai mult timp la dispoziţie pentru a se dedica practicării religiei.

Acest lucru e foarte simplu: mamele au avut dintotdeauna tendinţa să petreacă mai mult timp cu copii iar acest lucru s-a tradus în supravegherea copiilor de a se duce la biserica. Femeile au o tendinţă naturală de a fi mai deschise şi mai verbale despre problemelor lor, fapt încurajat de practica de confesiune a bisericii creştine. Dusul la biserică echivalează şi acum pentru mulţi cu dusul la psihoterapeut. Apoi, mai mult decât bărbaţii, femeile înclină către o bază empirică a credinţei, decât către una raţională.

Pe de altă parte, anumite studii de biochimie insinuează ca atât fărădelegea cât şi ireligiziotatea masculine sunt două trăsături înrădăcinate în faptul că mai mulţi masculi, decât femele, au inabilitatea de a-şi inhiba impulsurile, în special cele care implică gratificaţie imediată şi cele cauzatoare de excitare. Respectiv, bărbaţii găsesc mai facilă renunţarea la religie, şi deci la un set de dogme aşa zis morale, în virtutea căutării de senzaţii tari. Refuzul autorităţii şi răzvrătirea împotriva unei figuri paternale aduce un rush de adrenalină, nu?

Evoluţioniştii propun următoarea ipoteză: bărbaţii sunt mai înclinaţi către risc, iar, a părăsi o religie sau o practică de grup, implică un asemenea risc. Ori, ar zice alţii, bărbaţii au o anxietate de separare (faţă de o figură paternă şi atotputernică) mai redusă decât femeile.

Unii opinează ca rădăcinile religiozităţii se găsesc adânc înfipte în managementul riscului. Este mai puţin riscant să supradeduc agentul divin şi deci să fiu mai susceptibil la credinţele religioase, decât să subdeduc agentul divin şi să fiu omorât de duşmani sau prădători când mă aştept mai puţin. Aşadar este o strategie a managementului erorii de a minimiza costul total al erorilor de a predispune creierul uman în a comite erori false pozitive decât fals negative, atunci când primele au consecinţe mai puţin costisitoare decât ultimele.

De asemenea, femeile simt în mod inerent mai multă antipatie pentru risc decât bărbaţii, iar acest lucru se întamplă din două motive: 1) pentru că femeile beneficiază mai puţin dacă îşi asumă riscuri (nu se abat de la regulă) şi 2) pentru că progeniturile lor vor suferi dacă mamele sunt căutatoare de risc (pot fi rănite sau muri în procesul căutării factorului risc). Dacă bărbaţii însă sunt mai riscanţi decât femeile, iar dacă religia nu este decât un mijloc evoluţionist de a minimiza riscul, atunci este firesc ca femeile să fie mai religioase decât bărbaţii.

În plus, bărbaţii care antipatizează riscul sunt la rândul lor mai religioşi decât cei care îmbrăţişează o viziune mai riscantă a vieţii (îşi asumă mai multe responsabilităţi). În conformitate cu aceste explicaţii, diferenţa de gen în religiozitate este mai mare în societăţile unde a fi non-religios este considerat mai riscant decât în societăţile cu libertate religioasă unde indivizii pot alege dacă să fie religioşi sau nu.

Putem încheia această pledoarie conform căreia bărbaţii nu sunt numai mai puţin religioşi decât femeile dar şi mai numeroşi infracţional, cu argumentul solid al preferinţei sexuale către risc, religiozitatea şi criminalitatea fiind consecinţe directe ale strategiei reproductive. În toate aspectele vieţii, e mai profitabil pentru masculi dacă îşi asumă riscuri, pentru că evitarea lor ar avea consecinţe dezastruoase şi ar înseamna sfârşitul unui perdant reproductiv. Iar religia nu este decât o altă arie unde bărbaţii îşi asumă mai multe riscuri decât femeile. Pe de altă parte, aş dori să aflu de ce într-o lume de femei religioase, care se afiliează pe baza complementarităţii şi similitudinii, bărbaţii îşi asumă riscul de a deveni non-religioşi, riscând astfel propria reproducere? Dacă femeile nu îşi asumă un risc similar de a fi mai puţin religioase, atunci care este riscul calculat?

O ipoteză, legată de rolul religiei in strategiile de împerechere (biologii ştiu de ce), ar fi: atunci când femeile au de-a face cu o competiţie numeroasă, se pare că sunt mai religioase. Ideea din spatele alegerii aşa-zis morale este că, fiind o persoană religioasă, denotă prin extensie că ea urmează şi un model de loialitate sexuală, promiţând o potenţială virtute, respectiv o promisiune în alb că progenitura pe care ea o va avea cu bărbatul respectiv are şanse foarte mari să fie a lui. Dacă, la momentul respectiv, religia este o normă socială, devine evident că nimeni nu se va abate de la această normă dacă acest lucru implică împerechere şi reproducere, deci perpetuarea propriilor gene, cu şanse ridicate şi certitudinea că progenitura aparţine bărbatului. Aşadar, lăsând la o parte semnificaţia metafizica a religiei şi sensurile ei greu de pătruns, oamenii preferă, cel puţin la nivel declarativ, să se auto-definească ca fiind credincioşi, dacă acest lucru echivalează cu asigurarea obţinerii unui partener. Raţionamentul este în fapt foarte simplu, însă de cele mai multe ori el nu este conştientizat la acest nivel. Hai să vedem: deci am o competiţie numeroasă. Aşadar fidelitatea ar fi avantajoasă pentru mine. Fidelitatea este bună. Religia predică fidelitatea. Deci, religia este bună şi devine o insignă pentru dezirabilitate socială. Echilibrul Nash funcţionează. Nu mă voi abate de la regula societăţii, dacă am mai mult de pierdut decât de câştigat. Şi de cele mai multe ori, în ciuda opţiunilor personale, reale, cu privire la religie, preferăm să perpetuăm o stare de fapt – precum credinţa în dumnezeu şi statisticile cu un procent de 86,7%- care nu sunt veridice.

Mario Beauregard, de la Universitatea din Montreal, a avut curiozitatea de a afla dacă reiese cumva la fMRI un centru al Dumnezeirii în creier. Beauregard a adus 15 călugăriţe carmelite şi le-a cerut să se roage, în timp ce se aflau în tomograf. Cercetătorii au găsit şase regiuni care au fost învigorate în timpul comuniunii cu Dumnezeu. Memoria spirituală a fost acompaniată de o activitate crescută în nucleul caudat (cu rol în învăţare, memorie şi mai nou, îndrăgostire). Cu aceste rezultate în minte, s-a putut trage concluzia că cei dedicaţi lui Dumnezeu simt iubire necondiţionată faţă de divinitate. Un alt punct aprins în creier a fost insula, o bucată de mărimea unei prune, care monitorizează senzaţiile corpului şi guvernează emoţiile sociale. Aceste scântei neuronale pot fi relaţionate cu sentimentele de plăcere asociate cu conexiunea la divin. Cantitatea şi diversitatea regiunilor din creierul călugăriţelor carmelite implicate în experienţe religioase conduc spre un răspuns mai complex al fenomenului spiritualităţii.  Concluzia a fost că nu există un singur centru al Dumnezeirii în creier, localizat în mod unic în lobul temporal al creierul uman şi fiecare îl percepe în altă parte.

Pentru călugăriţe, ca şi pentru majoritatea femielor care sunt mai religioase decât bărbaţii, serenitatea nu a venit dintr-un simţ divin găsit în creierul lor, cât din credinţa că Dumnezeu este cu ele în lume.