Numărul ridicat de adulţi care descopereau în urma psihanalizei că au fost abuzaţi sexual, atunci când erau copii, era ridicol de mare, dând impresia că trăiam în societăţi dominate de pedofilie, unde părinţii, educatorii sau preoţii îşi molestau copiii. Fără doar şi poate, molestatori de copii există, după cum există şi posibilitatea reprimării unui eveniment traumatic. Întrebarea care se ridică însă este: „cât de siguri pot fi oamenii că amintirile lor nu sunt false, implantate sau reconstruite?” Aşadar, ce este amintirea? De ce uităm unele lucruri şi fără să fie traumatice (cum ar fi locul unde ne punem cheile de la casă)?

Pentru că memoria este încă unul dintre aspectele cognitive ale creierul despre care nu se cunosc prea multe, sunt şi ţări, cu un sistem legal mai rezonabil care nu acceptă simplele mărturii sau amintirile reprimate şi recuperate, ca probe în instanţă. Dar dacă amintirile sunt inexacte, de unde vin ele şi de ce oamenii le acceptă ca fiind reale? Cum se face că unii oameni chiar ajung să creadă că sunt răpiţi de extratereştrii ba chiar să aibă amintiri detaliate cu experimentele făcute pe ei?

Cercetarea făcută de Elizabeth Loftus oferă un răspuns. Studiile ei, asupra depoziţiilor martorilor, demonstrează că memoria este remarcabil de sugestibilă. Dacă întrebaţi martorii care au văzut o scenă a crimei să descrie semnul de STOP din imagine, mulţi şi-l vor aminti, deşi nu a fost niciodată vreun semn STOP.  Loftus este preocupată de felul în care amintirile martorilor pot fi manipulate, în mod deliberat, de dezinformare. În cazuri extreme, aceasta poate duce la amintiri complet false ale unui eveniment care, de fapt, nu a avut loc. Unul dintre cazurile faimoase ale lui Loftus studiază felul în care sunt puse întrebările martorilor, în timpul proceselor. Într-un studiu, unor studenţi le-a fost arătat un accident de maşină, apoi au fost întrebaţi despre accident. Cei care au fost întrebaţi „cât de repede credeţi că mergeau maşinile care tocmai s-au izbit una de cealaltă”? au răspuns cu aproximativ 62 km/h, în timp ce cei care au fost întrebaţi „cu cât mergeau maşinile care au intrat în contact una cu cealaltă?” au răspuns cu 50 km/h. Un simplu cuvânt, precum „izbit” în loc de „contact”, poate schimba răspunsul celui întrebat. Acest fapt arată că amintirile noastre nu sunt atât de exacte pe cât credem noi că sunt. Faptul că memoria este într-o anumită măsură confabulaţie are implicaţii foarte serioase în mărturiile martorilor, mai ales în timpul proceselor, pentru că dacă sunt nesigure, atunci validitatea condamnărilor penale rămâne o întrebare deschisă. Cum putem trimite un om la închisoare, pe baza unor mărturii dacă nu putem fi 100% siguri că acela este adevărul?

După cum confabulează trecutul, creierul îşi închipuie şi evenimente care încă nu s-au întâmplat. Acest proces de anticipare a unui eveniment, care încă nu s-a petrecut, implică probabil experienţe trecute pentru a genera o simulare a unui eveniment viitor.

Se poate vorbi şi despre avantajul uitării? Se pare că da. Avantajul uitării apare din faptul că eliberează creierul de a angaja sistemele de rezoluţie şi detecţie. Deşi uitarea poate fi frustrantă, memoria poate fi adaptativă deoarece uitarea conferă procesare neuronală benefică. Rezultatele descriu asocierile memoriei ca pe o luptă darwiniană, în care acele asocieri care sunt de succes, în sensul în care sunt folosite mai frecvent, persistă în detrimentul rivalilor uitaţi. Astfel, gândirea episodului viitor este în întregime dependentă de memoria reconstituită. Evenimentele viitoare nu sunt tocmai replici ale evenimentelor din trecut, unde un sistem de memorie a stocat pur şi simplu nişte fişiere şi care nu ar fi îndeajuns pentru a simula evenimente viitoare. Un sistem construit pe principii constructive poate fi o unealtă mai bună pentru acest job: poate desena elemente ale trecutului şi le poate extrage, recombina şi reansambla în evenimente imaginare care nu s-au întâmplat exact în acea formă. Asemenea sistem va produce ocazional erori de memorie, dar şi oferă o flexibilitate considerabilă.

Suntem mincinoşi atunci când insistăm că anumite lucruri din trecut chiar s-au petrecut, deşi ele nu au avut loc? Probabil că nu. Însă trebuie avut în vedere faptul că toţi suntem capabili de a ne distorsiona trecutul. Experţii în memorie ne sfătuiesc să ne gândim la primii ani din şcoală şi să încercăm să răspundem sincer următoarelor întrebări. V-au încurajat părinţii să faceţi sport? A fost religia de vreun folos? Aţi fost pedepsiţi fizic vreodată?  

Aceste întrebări au fost puse unui număr de subiecţi cu vârsta în jur de 48-49 de ani. Răspunsurile lor au fost deosebit de interesante, deoarece cercetătorul le pusese aceleaşi întrebări, aceloraşi subiecţi, cu 34 de ani mai devreme, în timpul primului an de liceu, şi au ele fost foarte diferite. Mai puţin de 40% dintre subiecţi şi-au amintit că au primit încurajări parentale să fie activi în sport, în jur de 60% au raportat că au primit o asemenea încurajare ca adolescenţi. Numai un sfert dintre ei şi-au amintit la maturitate că religia a fost folositoare şi aproape 70% au zis că ea a fost folositoare când erau adolescenţi. Deşi numai o treime dintre adulţi şi-a amintit primind o pedeapsă corporală, cu câteva decenii înainte, ca adolescenţi, 90% au răspuns la această întrebare afirmativ. Erorile memoriei sunt fascinante, nu? De ce amintirile diferă de la un an la altul?

De ce anumite experienţe dispar fără urmă din memoria noastră? De ce ne reamintim experienţe neplăcute, în loc să le uităm? Şi ce putem face ca să prevenim, evităm şi minimalizăm problemele cauzate de sistemul memoriei? Din nefericire, deşi s-a scris abundent pe tema memoriei şi a uitării, nu s-a ajuns încă la un compromis cu privire la distorsiunile memoriei. De ce nu putem fi siguri că ce ne amintim e corect?

Eroarea atribuţiei implică desemnarea unei amintiri cu o sursă greşită: confundarea fanteziei cu realitatea, sau amintirea incorectă că un prieten ţi-a zis ceva interesant, când de fapt l-ai citit într-un ziar. Amintirile noastre sunt uneori permeabile la influenţe externe: întrebările direcţionate, feedback-ul de la alţii, pot rezulta în sugerarea unor amintiri false sau a unor evenimente care nu au avut loc. Păcatul părtinirii reflectă influenţele puternice ale cunoştintelor şi credinţelor noastre asupra celor ce ne reamintim din trecut. De mult ori edităm şi rescriem experienţele noastre anterioare în lumina celor pe care le ştim sau credem în prezent. Rezultatul poate fi o interpretare deformată a unui incident specific sau chiar a unei perioade extinse din viaţa noastră, care spune multe despre felul în care noi simţim despre ce s-a întâmplat atunci. 

Experţii cad de acord că nu s-a dovedit ştiinţific că amintirile reprimate pot fi verificabile, deci nu se pot acuza şi condamna oameni pe baza lor. Nu există încă un consens în această privinţă, şi cei mai mulţi opinează că, deşi nu se poate diferenţia între o amintire reprimată şi o pseudoamintire, reamintirea unei astfel de memorii reprimate este un eveniment la fel de rar ca o lebădă neagră. Mecanismul prin care care se pot întâmpla aceste fenomene nu este bine înţeles la ora actuală şi fără dovezi este greu de distins între o amintire reală şi una falsă.