Vă urăm divorţ de piatră!

În ziua de azi, am auzit că se divorţează şi la notariat, dacă n-ai plozi sau averi de împărţit.

Eu provin dintr-o „familie dezorganizată" - aşa denumea statul socialist divorţul obştesc. La cel mai aberant mod, se aprecia că un copil ai cărui părinţi s-au despărţit ajunge să aibă cazier în mai puţin de şase luni de la momentul zero al păruielii juridice. Scăpat din mână, la ce să te-aştepţi de la el?

De-ai naibii ce-am fost, eu şi fratele meu eram ceea ce se cheamă olimpici (nu ştiu dacă azi mai recunoaşte cineva termenul). Luam premii la nivel de ţară, ne-am luat Bacul cu medii peste 9, am făcut facultăţi de prestigiu, la stat, şi nu ne-am înhăitat cu nicio creatură pomenibilă în Codul Penal.

Înainte de '89, era foarte greu să divorţezi. Pe atunci, părinţii mei erau profesori şi asta reprezenta o complicaţie majoră. Păi ce fel de exemplu dai dumneata elevilor, dacă bagi dosar de divorţ? - aşa necheza secretara PCR pe judeţ. Nu te întreba nimeni: păi ce fel de viaţă e asta, dacă nu eşti fericit în căsnicia ta? Ei, abstractăciuni. În ziua de azi, am auzit că se divorţează şi la notariat, dacă n-ai plozi sau averi de împărţit.

De curând, au divorţat nişte buni prieteni de-ai mei (care însă nu mai sunt buni prieteni şi între ei, fireşte; fiecare dintre ei e bun prieten cu mine şi caută să mă asmută asupra celuilalt).

Mi-au povestit scene halucinante. Judecătorul zicea „îhâm, îhâm" din două-n două propoziţii de-ale reclamantului şi din trei în trei propoziţii de-ale pârâtului. Cred că nici dacă una dintre părţi ar fi rostit un frăzoi de genul „sunt de acord cu desfacerea căsătoriei din vina ambelor părţi, dar nu sunt de acord ca Mutu să mai fie însurat cu Consuelo şi aş vrea să se desfiinţeze staţia de metrou Apărătorii Patriei", onoratei instanţe nu i-ar fi tresărit pleoapa. Bănuiesc, uneori, că judecătorul face sudoku pe sub masă, de plictiseală. Doar grefiera mai empatizează cu subiecţii, îşi şterge pe furiş două lacrimi, când aude de minorii rezultaţi şi încredinţaţi.

Am asistat într-o zi (în calitate de jurnalist, nu de pârâtă sau reclamantă) la o zi de divorţuri, în Bucureşti, la tribunal. La început, nici nu ştiam ce sex are judecătorul, ca să mă exprim aşa, deoarece era îngropat într-un maldăr de dosare. Pe măsură ce lumea divorţa, claia de hârţoage scădea şi astfel am reuşit să văd un coc modest, deoarece tartoriţa era o judecătoare cu coafura cam joasă, de-aia n-am reperat-o la timp. Îşi întinsese părul cu placa, înainte de a-l burduşi sub o agrafă în formă de peşte.

Presupun că absolut întâmplător, în nouă din zece dosare, nevasta avea dreptate, obţinea custodia odraslelor, obţinea şi căsoiul, şi maşina, şi onoarea, şi clondirul cu mastică.

O amică de-a mea se numea Pascu înainte de căsnicie şi, potrivit destinului magnific, pe soţul ei îl chema tot Pascu. Aşa s-a nimerit. La divorţ (a venit şi ziua asta), judecătoarea a întrebat mecanic: „Doamna Pascu, doriţi să vă păstraţi numele de Pascu sau doriţi să vă reluaţi numele dinainte de căsătorie? Domnu' Pascu, aţi fi de acord ca doamna Pascu să se numească Pascu şi de-acum înainte?".

Doamna Pascu şi-a dres vocea şi creierii şi i-a spus judecătoarei că, precum lesne vede în dosar, mai ales dacă-şi pune ochelarii de citit, numele ei de fată era tot Pascu, aşa a vrut bunul Dumnezeu, să se căsătorească doi Pasci. Judecătoarea a ţinut-o pe-a ei, că oricum trebuie făcută o precizare, nu se poate aşa, după cum ne taie capul pe fiecare. Grefiera a scris, conştiincioasă: Doamna Pascu doreşte să-şi păstreze numele dobândit prin căsătorie, adică Pascu. Domnul Pascu nu este însă de acord, astfel încât doamna Pascu este obligată prin lege ca, după pronunţarea divorţului, să poarte numele dinaintea căsătoriei, adică Pascu.

Articol apărut în ziarul „Weekend Adevărul" din data de 8.03.2012

Simona Catrina este editor coordonator la revista „Tango"şi colaborează la ziarul„Adevărul" din 2011.