Falsuri istorice

Dacă britanicii au fost cei dintâi dispuşi să-şi expună falsurile artistice din National Gallery, francezii au întâietate în rescrierea corectă a istoriei lor.

Nu există epocă sau eveniment din trecut sau din contemporaneitate care să nu fi făcut obiectul unei radicale demistificări. Ne amintim că şi la noi, imediat după 1989, au existat astfel de tentative, prin care istoria să fie curăţată de mitologie. De exemplu, Lucian Boia, care a identificat câteva dintre aceste mituri care parazitau istoria, cum ar fi acela al lui Mihai Viteazul, „făcătură" a istoricilor ardeleni de la începutul secolului XIX, sau Neagu Djuvara, care a afirmat cel dintâi cu limpezime că Basarab, descălecătorul, era de origine cumană. Apoi, în ce ne priveşte, entuziasmul s-a stins. Un număr recent din „Le Point" publică mai multe articole în care specialişti în diverse epoci încearcă să aducă la zi informaţia şi interpretarea legate de personalităţi cunoscute din istoria Franţei şi de evenimente la care au participat. Principalul lor scop este de a elimina falsurile curente şi de a separa istoria reală de mituri şi legende, unele bine înfipte în imaginarul colectiv şi prezente în manualele de şcoală.

Începând chiar cu galii, care îndeosebi din perioada celui de-al treilea imperiu, au fost consideraţi drept singurii strămoşi adevăraţi ai francezilor, cum s-a întâmplat la noi cu dacii, când Blaga scria despre „revolta fondului nostru nelatin", iar Pârvan delira pe aceeaşi temă scumpă naţionaliştilor. Astăzi se admite că la originea francezilor se află mai multe popoare din adânca antichitate, inclusiv germanii, ca să nu mai vorbim de franci, daţi uitării în ultima sută şi jumătate de ani. Legenda războinicului gal Vercigentorix păleşte şi ea. Rediscutată este şi legenda lui Attila, căruia ungurii i-au consacrat un cult, dar care occidentalilor li s-a înfăţişat dintotdeauna ca un barbar fioros, care mânca doar carne crudă, frăgezită sub şaua calului, şi supranumit „biciul lui Dumnezeu". În realitate, era un diplomat desăvârşit şi un om civilizat, dacă îl raportăm la standardele vremii. Clovis a devenit primul rege creştin al Franţei, un fel de descălecător, printr-o declaraţie politică a lui Charles de Gaulle şi prin identificarea botezului lui cu botezul Franţei înseşi, când au fost sărbătoriţi 1.500 de ani de la eveniment.  Presupus de tradiţie creator al şcolii franceze, Carol cel Mare era semianalfabet şi a călcat mult mai des pe câmpul de luptă decât în clasă. Faimosul Roland este un mit sută la sută: rod al imaginaţiei lui Turold, care i-a inventat de toutes pièces legenda într-o scriere redactată după aproape patru secole şi devenită celebră, „La chanson de Roland".  Nici bătălia de la Roncevaux, nici cornul, nici războiul sfânt cu sarazinii (fuseseră în realitate nişte basci), nimic nu e adevărat. Operă în mare parte a secolului XIX, cel care a inventat majoritatea miturilor, este viaţa Jeanei d'Arc, ca de altfel şi legenda burghezilor din Calais, imortalizată de Rodin, care au predat oraşul asediatorilor după un protocol absolut banal în tipul războiului de o sută de ani şi nicidecum eroic, aşa cum l-au socotit, primii, revoluţionarii de la 1789.

Înfrângeri devenite victorii mitice (la fel ca aceea de la Călugăreni din istoria noastră) sunt mai multe: de la bătălia de la Marignan a lui Francisc I (în plus, niciun document nu probează învestirea regelui de către neprihănitul cavaler Bayard) până la aceea a lui Napoleon de la Wagram. Şi dacă tot am pomenit de Napoleon, campaniile lui sunt descrise de istoricii actuali ca presărate de crime oribile şi de execuţii în masă, unele cu sabia, spre a se economisi praful de puşcă. Napoleon al III-lea este în schimb victima lui Victor Hugo, care l-a poreclit Naboleon (nabo însemnând pitic, năpârstoc) şi care l-a atacat în câteva pamflete pe cât de violente, pe atât de nedrepte. A fost în realitate un reformator, iar lovitura de stat pe care a dat-o a avut drept scop înlăturarea unui parlament conservator, opus reformelor, inclusiv prefacerii Parisului într-un oraş modern.