Suspendarea politicii externe

O să se ajungă la Curtea Constituţională, dar tot nu vom avea răspuns la întrebarea «cine este şeful politicii externe româneşti?».

În timp ce „urgenţa zilei" pare a fi cine va reprezenta România la Consiliul European - premierul sau preşedintele - noul ministru de Externe nu conteneşte să emită păreri, de parcă n-ar fi demnitar în funcţie, ci comentator la TV. De altfel, tonul şi stilul multora dintre intervenţiile sale aminteşte de momentele când, în opoziţie fiind, critica puterea cât putea de amplu şi de expresiv. Acum e la putere - poate ar fi bine să-i amintească cineva. Şi e într-un post sensibil, acela de şef al diplomaţiei, unde regula generală în toată lumea e de a vorbi puţin, cu mare atenţie la întrebuinţarea cuvintelor, pentru că totul se interpretează, totul tinde să devină „un semnal" pentru alte ţări. Or, proaspătul nostru ministru de Externe se întrece pe sine, de la o zi la alta, în a declara de toate, cu o asiduitate demnă de o cauză mai bună şi cu o neglijenţă desăvârşită. A spus de toate şi, când la Chicago i s-au cerut explicaţii în legătură cu una dintre afirmaţiile sale (aceea despre Putin care „ar putea fi un model pentru liderii europeni"), s-a fâstâcit şi a emis-o: „şeful politicii externe româneşti (sic!) e preşedintele ţării". Dar nu s-a potolit. Într-un interviu recent din România liberă, în primul paragraf spune aşa: „eu cred că e bine să nu vorbeşti foarte mult despre tine şi să fii auster în ceea ce te priveşte". Corect. Dar în cea mai mare parte a interviului vorbeşte despre sine, despe relaţiile sale personale, despre întâlniri oficiale şi private pe care le-a avut din anii '90 încoace, despre ce a făcut ca rector şi ca membru în Consiliul Universităţilor Naţiunilor Unite (de unde trage despre sine concluzia amuzantă că „nu e un novice" în materie de politică externă), despre ce-a spus Putin la o întâlnire din 1999 etc. Despre chestiunile stricte de politică externă spune câteva generalităţi (şi acelea prost încropite din câteva expresii-standard pe care încă nu le ştie utiliza eficient). Şi, bineînţeles, n-a ratat ocazia de a spune că suspendarea preşedintelui „ar avea efecte benefice". Care va să zică, diplomaţii străini care trebuie să-şi informeze superiorii despre situaţia din România trebuie să tragă mult aer în piept, să cugete îndelung şi să încerce să înţeleagă ceva: noul ministru de Externe a spus că da, „şeful politicii externe" e preşedintele, dar pe de altă parte îl vrea suspendat. Vrea „continuitate" în relaţiile cu partenerii străini, dar vrea - pentru că „asta e linia partidului" - şi eliminarea din funcţie a factorului principal al acestei continuităţi, preşedintele. Diplomaţii şi partenerii externi trebuie să înţeleagă, aşadar, că România va fi stabilă şi credibilă, dar - aşa, de-un capriţ, de-un pamplezir - o să-şi suspende niţel preşedintele, doar n-o să fie un capăt de ţară, nu?

Cu un asemenea şef al diplomaţiei care încă dibuie uzanţele diplomatice minimale şi care n-are nici cea mai mică preocupare pentru coerenţa mesajelor pe care le transmite, dezbaterea despre „cine ne reprezintă la Consiliul European" capătă alte accente. Chit că acolo se iau decizii majore, Consiliul European e - totuşi - o dată la şase luni. Dacă o să meargă premierul sau preşedintele e doar un joc din grădiniţa noastră politică internă; e puţin relevant pentru ansamblul politicilor şi deciziilor europene care dintre cei doi va apărea în fotografia de grup. Dar, între Consiliile Europene, în politica externă nu prea are cine să ne reprezinte cumsecade. Dl Marga nu ştie şi nici nu pare dispus să înveţe. Şi, oricum, timpul e scurt. Nu ştiu dacă până la urmă preşedintele va fi suspendat, dar deocamdată e suspendată undeva, între vorbele d-lui Andrei Marga, funcţia de ministru de Externe.

Mircea Vasilescu este redactor-şef al revistei „Dilema Veche" şi în fiecare joi semnează această rubrică în ziarul „Adevărul".