Rolul Guvernului Ungureanu

Înţeleg raţiunile care au determinat schimbarea Guvernului Boc – şi pe cele ale dlui preşedinte, şi pe cele ale partidului de guvernământ…

Înţeleg raţiunile care au determinat schimbarea Guvernului Boc - şi pe cele ale dlui preşedinte, care nu mai putea întinde sfoara fără riscul de a se rupe, şi pe cele ale partidului de guvernământ, care, cu fiecare zi în care fostul premier rămânea în scaun, îşi vedea diminuate şansele unui scor onorabil la viitoarele alegeri. Sigur, nu cred că ar fi avut chiar soarta ţărăniştilor din 2000, dar nici despre vreun scor acceptabil va fi fost vorba! Care nici acum nu este sigur! Pentru partid, ar fi fost, cred, mai bine dacă reuşea schimbarea aceasta - sau una similară - cu vreo 2-3 Guverne Boc mai devreme. În această ecuaţie nici măcar nu intră eventuala competenţă sau incompetenţă a dlui Boc, realizările şi nerealizările etc., ci în primul rând imaginea nefericită pe care a reuşit să şi-o facă dl Boc în faţa populaţiei. Şi nici nu e de mirare, entuziasmul cu care a anunţat măsurile de austeritate nu-l puteau face simpatic, discursul meliţat într-o limbă de lemn mixtă - uasecerist-capitalistă - nici atât, iar cât priveşte obedienţa faţă de FMI şi faţă de preşedinte, nu cred că există un precedent oriunde în lumea în care putem vorbi despre democraţie.

Înţeleg deci raţiunile schimbării dlui Boc. Mult mai puţin înţeleg raţiunile dlui Ungureanu de a accepta formarea noului guvern. Care nu este chiar aşa de nou de vreme ce miniştrii UDMR şi UNPR au rămas în posturi, iar cei de la PDL au stat imediat în spatele foştilor titulari. Dacă sunt mai buni decât precedenţii nu prea înţeleg de ce nu au fost puşi în primul plan încă de la început. Până şi tinereţea, dincolo de faptul că nu e o valoare în sine, e destul de problematică dacă te apuci să compari cele două echipe. De ce a acceptat dl Ungureanu postura? Nu ştiu sigur, pot încerca doar câteva răspunsuri. Îl resping pe cel care circulă abundent în media şi în cyberspaţiu. Că preşedintele i-ar fi făcut o ofertă de nerefuzat. Oricât de nerefuzat ar fi putut să fie, dl Ungureanu nu este dl Boc şi ar fi refuzat-o, dacă n-ar fi agreat-o şi personal. În acest punct, trebuie să-mi imaginez două urmări. Fie dl Ungureanu va candida la preşedinţie în 2014, vrea deci să cunoască ţara mai la firul ierbii, caz în care va trebui să-şi reprime pornirile ce pot fi calificate drept arogante, fie urmăreşte o carieră de înalt funcţionar internaţional, situaţie în care funcţia de premier, fie şi al României, cade excelent la CV, pe lângă cele interne şi externe pe care deja le-a deţinut.

Sigur, oricare dintre aceste posibile agende personale depinde de performanţele Guvernului, prima chiar mai mult, pentru că este vorba despre impresia asupra cetăţenilor, a electoratului. Pentru că veni vorba, demiterea dlui Hăhăianu a fost un gest clar, care a căzut bine multora. E adevărat, poate nu şi băieţilor deştepţi din energie. Despre ce performanţe ar putea fi vorba în cazul unui guvern de 9-10 luni, care a debutat pe viscolul cu pricina şi, probabil, nu va fi ocolit nici de tradiţionalele inundaţii? Nu foarte mari şi nu toate în sens pozitiv. Probabil, e destul să se vadă o mai bună chibzuinţă a banului public, o conduită mai puţin arogantă decât a predecesorilor, una mai fermă în negocierile internaţionale şi, nu în ultimul rând, o organizare corectă a alegerilor locale şi parlamentare din acest an, pe care le are deja în grijă. Până la locale, nici nu mai este atât de mult! Ce i-aş dori eu dlui Ungureanu, dincolo de o guvernare mai pe puterile reduse ale populaţiei? Împlinirea celei de-a doua agende posibile. De la primul la ultimul, cu preşedinţii e clar că nu ne-a ieşit. Însă un înalt funcţionar internaţional am mai avut, e adevărat, nu în ultimii şaizeci-şaptezeci de ani!

Liviu Antonesei este jurnalist şi scriitor. Din aprilie 2010, susţine o rubrică săptămânală de comentariu politic în „Adevărul".