Să moară dujmanii mei

Ce periculos e, când ai puterea în mână, să-ţi imaginezi că puterea asta va fi veşnică şi că n-o s-o împarţi cu nimeni.

Prin 1991, pe când părintele ei, Antonie Iorgovan lansa la apă Constituţia, puţină lume înţelegea ce cadou otrăvit i se oferise. Au ieşit oamenii, cu mic, cu mare, să voteze năzbâtia. Nu puteau fi convinşi de contrariul. Nu-i niciun secret, fusese creată după chipul şi asemănarea lui Ion Iliescu şi tocmai pe dânsul trebuia să-l servească. În numele ei, dl preşedinte a luat hotărâri ce au păgubit România la propriu şi la figurat. Nici cea de-a doua nu a ieşit mai brează. A fost făcută în aşa fel, încât să-i dea mână liberă prezumtivului viitor preşedinte, Adrian Năstase. Era tot un op strâmb, făcut pe genunchi, cu partidul de la putere în gând, slugă credincioasă a băieţilor deştepţi care stăpâneau ţara. Întâmplarea a făcut să vină la putere, ca prin farmec, adversarul. Care adversar a găsit în ponosita noastră Constituţie tot atâtea găuri cât are roata de caşcaval! Prost să fii să nu profiţi. Toţi cei care au pus umărul la adoptarea actului respectiv şi care au încălcat grav legea (prelungind cu o zi referendumul, dacă vă aduceţi aminte) s-au trezit pe dinafară. Dintr-o şiretenie păguboasă, au pus în mâna duşmanului toate cheile de la casa cu bani. Nu le mai rămânea decât să fluiere a pagubă.

Nu e un fenomen nou. Când vine la putere, un partid încearcă să adopte legi care să-l pună într-o poziţie avantajoasă, să-i dea mai multe şanse, să forţeze mâna norocului. Aflaţi sub mare presiune în 2008, liberalii au adoptat un hibrid de lege electorală. Ciudat e că tot poporul, dimpreună cu partidul prezidenţial, cerea uninominalul în două tururi. A fost legiferat un hibrid care împăca veşnica nostră capră cu varza cea ofilită a principiilor. Aproape un an de zile, Elena Udrea (ieşită pe locul întâi în circumscripţia ei) l-a tocat mărunt, ironic, pe Crin Antonescu, de pe locul trei. Nici fostul premier Tăriceanu nu a ieşit fără emoţii din urnă. La final, deşi repartizarea parlamentară coincidea procentual cu votul românilor, nemulţumirea a rămas. Granzii simţeau că l-ar fi putut elimina de pe scenă pe cel mai firav. Se cunoaşte. Acum, partidul de guvernământ e într-o poziţie mult mai rea decât a liberalilor. Scandalurile şi grevele se ţin lanţ şi nu e decât o chestiune de zile până ce protestatarii se vor uni. Mă întrebaţi de ce nu promovează PDL votul uninominal în două tururi? De ce nu purcede la reducerea Parlamentului - promisiune în numele cărora ei şi preşedintele lor au câştigat alegerile? E simplu. Cu o astfel de lege, adversarii şi-ar putea împărţi zonele electorale şi ar şterge definitiv PDL de pe hartă.

Dar de ce nu promovează Opoziţia o astfel de lege? Nu ştiu. De se va face, însă, un referendum pe tema asta, voi vota împotrivă sau nu voi merge la vot. Deşi dispreţuiesc PDL-ul, de-ar avea fie şi numai 5% din opţiunile electoratului, asta e voinţa populară pe care n-avem voie s-o călcăm în picioare. Povestea seamănă, simbolic, cu tărăşenia stenogramelor, în care o instituţie a statului şi-a dat poalele peste cap în slujba unui singur om. Precedentul a fost creat. Mâine, aceeaşi instituţie va face acelaşi lucru pentru următorul stăpân, împotriva celui vechi. Şi, în scurt timp, instituţia va deveni mai puternică decât statul însuşi. Înţeleg perfect satisfacţia guvernamentală de-acum.

Ceea ce nu mă împiedică să le plâng de milă.