Olimpiada e un vis realizabil

De ce nu am fi prima ţară din Europa de Sud-Est care să organizeze jocurile olimpice?

Privim indolenţi şi îngăduitori la televizor înjurături, hăulituri, îmbrânceli, cuvântări, justificări, ameninţări, provocări, conspiraţii, teorii despre conspiraţii. N-avem timp să mai vedem sclipirile ce apar uneori în noroiul cotidian. Zilele trecute, un ziar financiar spunea povestea unui antreprenor care a început o afacere în retail în 2002 de la zero şi a ajuns astăzi la o cifră de afaceri de peste 300 de milioane de euro. Graficul creşterii arată o curbă solidă şi constantă a dimensiunii şi a profitului. Nu-l cunosc pe acest om, dar cifrele îmi sugerau o personalitate dură şi inteligentă.

De asemenea, citeam cu bucurie comentariul unui consultant financiar despre o idee care mi-e foarte aproape. Bucureştiul are argumente pentru a deveni centrul financiar-bancar al sud-estului european. Bineînţeles, există şi condiţionări. Ele ţin strict de capacitatea de înţelegere a mediului politic. În acelaşi ziar, ca să‑mi demonstreze cât de ruptă de realitate este administraţia, aflu că investiţiile poloneze în România sunt de peste 100 de milioane de euro, cele româneşti în Polonia fiind aproape inexistente. De fapt, e invers. Suta de milioane e nesemnificativă faţă de investiţiile noastre în Polonia. E absolut normal. Banul se scurge în căutare de oportunităţi. Polonia, astăzi, este magnetul în Europa Centrală şi de Est. În multe cazuri e la fel. Ne lăsăm descurajaţi de rapoarte oficiale tembele. Tot acestea pictează în roz realitatea internă. Prostia e inconştient optimistă. Şi ticăloşia are nevoie de optimism de faţadă. Din fericire, există însă şi visul adevărat, individual, al unui grup sau al unei comunităţi. Oamenii furaţi de supărări şi nevoi îşi văd de viaţa lor. Uită de vise. Le cred nerealizabile. Frumuseţea capitalismului este că fără visele săracilor n‑ar exista bogaţi. Fără să îndrăzneşti, nu poţi să speri. Fără speranţe, nu reuşeşti.

Dacă ne-am reprima impulsul de a exclama „mai dă-l, mă, în p... mă-sii", poate am fi de acord cu primarul Bucureştiului. A spus că ar încerca să aducă Olimpiada de vară din 2020 la Bucureşti. E chiar aşa de nătâng? Nu cumva e o idee îndrăzneaţă şi realistă? Nu cumva ar fi şansa pe care o aşteptăm? Mi-aduc aminte corul de înjurături pe care l-a născut „autostrada suspendată", deşi era singura idee nouă şi deş­teaptă despre creşterea acestui oraş, din 1935 încoace, de la planul de urbanism general al arhitectului Horia Creangă.

Azerbaidjan avea un PIB pe cap de locuitor în 2009 de 4.500 de dolari. Este o ţară săracă după orice standard, dar are petrol şi gaze. România are un PIB de 7.700 de dolari pe cap de locuitor. Tot săraci suntem. Azerii însă au îndrăznit. Au candidat pentru organizarea în 2016 a jocurilor olimpice la Baku. A câştigat Rio, în Brazilia. PIB-ul lor este de 8.220 de dolari pe cap de locuitor. De ce nu am îndrăzni şi noi? Olimpiadele moderne sunt o industrie foarte puternică. A devenit imensă pentru că este motivată de profit. 70% din costurile directe sunt finanţate de Comitetul Olimpic Internaţional. Restul vine din surse private. Cu mult mai mari sunt însă investiţiile complementare în infrastructură, hoteluri, dotări, comerţ. În vecinătatea satului olimpic, la Londra, se construieşte un mall cu 300 de magazine, al cărui cost este de cca 2 miliarde de dolari. La Soci, olimpiada din 2014 a atras şi construcţia unui circuit de Formula 1. Sunt doar două exemple.

La Beijing, olimpiada a costat, cu toate investiţiile, 44 de miliarde de dolari, la Atena - doar 15 miliarde. În ciuda tuturor speculaţiilor, amândouă evenimentele au fost însă profitabile. Imense realizări cu umbră pe pământ atrag, produc şi dezvoltă în continuare.

De ce nu am fi prima ţară din Europa de Sud-Est, întâmplător fiind şi cea mai mare din zonă, care să organizeze jocurile olimpice? Spun unii că până în 2020 n-ar mai fi timp. Există ţări însă care în 10 ani şi-au triplat PIB-ul.

Farmecul acestei iniţiative stă în faptul că ea nu ţine de Guvern. Ba dimpotrivă, îi dă un şut în fund şi îl sileşte să se modernizeze cu adevărat. Pe de altă parte, numai anunţarea intenţiei de a candida ne-ar aduce imediat investiţii. Ar rămâne doar să voteze Consiliul general, iar Comitetul Olimpic Român să-şi uite complexele şi să ducă mai departe iniţiativa. Am convingerea că oamenii de afaceri de aici şi de aiurea vor prelua din zbor oportunitatea. Motivaţia ar fi evident profitul, dar şi provocarea de a putea arăta că laşi ceva în urmă. Mărturisesc că aş fi unul dintre ei. Încercarea merită. Altfel vom rămâne în continuare repre­zentaţi de cel mai cretin ­vers din literatura română:

„Eu îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul".