Vreau să-i înjur pe americani

Dincolo de povestea cu iz de thriller a fugarului NSA Snowden, de scandalul internaţional provocat de presiunile americanilor să-l prindă şi de indignarea populară faţă de practica supravegherii globale se află şi o problemă de principiu, mai puţin dezbătută.

Mi se pare că, într-un plan al subconştientului colectiv, se strecoară insidios ideea că reprezentanţii tradiţionali ai democraţiei de până mai ieri, adică SUA, sunt de fapt ticăloşii perfecţi, care una predică şi cu totul alta fac. Că Snowden simbolizează lupta oamenilor simpli împotriva guvernelor asupritoare, care încearcă să ne controleze toate mişcările. Nu am nimic împotriva ideilor sau concluziilor simple, însă această abordare e doar simplistă.

Cine ştie, poate fostul angajat NSA, ca persoană, chiar este un idealist. Greu de crezut, dar hai să presupunem că e Snowden o excepţie. Că nu este manevrat de servicii de securitate ale ţărilor rivale SUA. Aşadar, ce demonstrează dezvăluirile lui? Că guvernul american supraveghează orice poate? Păi nu ştiam asta? Era cineva atât de naiv să-şi închipuie că nu? E cineva atât de naiv să-şi închipuie că există vreun stat în lumea asta, de la comuniştii nord-coreeni, până la regimul de la Kremlin sau guvernul Maiestăţii Sale de la Londra, care procedează altminteri? Bine-nţeles, fiecare după posibilităţi. Că doar n-o să comparăm posibilităţile americanilor cu cele ale somalezilor.

Nu am nicio îndoială, în sinea mea, că absolut toţi apelează la asemenea metode, în funcţie de interesele guvernelor lor. Înseamnă asta că-s toţi o apă şi-un pământ? Că americanii, şi lumea occidentală pe care o reprezintă ei, nu-s cu nimic mai buni decât modelele oligarhice care au proliferat după prăbuşirea comunismului sau alte sisteme mutante ale totalitarismului?

Paradoxal, pentru mine, tocmai cazul Snowden este dovada că nu. Ca şi deja celebrul caz WikiLeaks-Julian Assange. De ce? Pentru că doar în lumea asta occidentală, strâmbă şi perfectibilă,  apar Snowdeni şi Juliani Assange. Pentru că valorile intrinseci care definesc aceste societăţi produc oameni care îşi permit să spună în gura mare că aprobă sau dezaprobă ceva. Pentru că, practic, un caz precum cel al lui Snowden produce o presiune reală asupra liderilor şi-i obligă cel puţin la explicaţii, dacă nu să şi facă ceva.

Şi nu cred că-i o întâmplare că niciun chinez, de exemplu, n-a fugit cu lista hackerilor conaţionali la Londra! Aşa cum nu cred că e doar o coincidenţă că Assange a descoperit e-mailurile Departamentului de Stat de la Washington. Până şi ştirile despre spioni/funcţionari care-şi uită servietele sau laptopul în metrou vin tot de la New York, Londra sau Berlin.

Aveam 21 de ani când România a scăpat de Ceauşescu, am prins toată „tranziţia” asta dâmboviţeană ticăloasă care a reuşit să răstoarne mare parte dintre valorile normale ale unei societăţi, dar nu regret nicio secundă ipocrizia şi prefăcătoria generală în care eram obligaţi să trăim înainte de ’89, în societatea socialistă multilateral dezvoltată.

Vreau să-l aprob pe Snowden, să-i pot trimite bani lui Julian Assange şi, în general, să-i pot înjura pe americani. Când vreau eu, nu de ziua patriei sau a conducătorului iubit! Şi, iertaţi-mă, dar asta se poate doar în societatea promovată de americani.