Trei poveşti cu emigranţi

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Mult mai tânărul meu prieten, de la care am auzit prima din cele trei întâmplări pe care vreau să vi le povestesc astăzi, a părăsit România la vârsta de şase ani, împreună cu unul din părinţi, şi a trăit până de curând în Spania. Vorbind într-o seară, l-am întrebat – Care e prima amintire de după plecarea din ţară?

A răspuns fără să ezite:

– Când am mers să fiu înscris la şcoală. Mama nu ştia spaniolă, aşa că a trebuit să vină cu noi şi sora ei, care era deja acolo de ceva timp. Când am intrat în birou, directorul s-a uitat la mine şi a spus – Parcă era vorba să vii cu mama şi mătuşa, nu cu surorile tale!

Am zâmbit amândoi, un compliment simpatic. Şi mai mult decât atât, un bun venit prietenos, căci, probabil, dincolo de cuvintele pe care tânărul meu prieten nu avea cum să le înţeleagă atunci, se făcea simţit un mod apropiat de a fi, o căldură, o disponibilitate de a înţelege tensiunea şi teama a două emigrante românce venite să-şi înscrie copilul la şcoală.

– Şi apoi am intrat în clasă şi nu ştiam să spun decât ‘si’ şi ‘no’... şi mă întrebau, arătând cu degetul ‘asta e o fată?’ şi eu spuneam ‘si’, ‘îţi place de ea?’.. şi tot aşa până când am început să învăţ şi să leg cuvinte.

Cât de important este acest prim contact cu lumea în care intri… să fii bine-primit! Cum ar fi fost dacă prima amintire a prietenului meu era o oră de stat la coadă şi un funcţionar care ţipă – alţi români, de unde tot veniţi hoţilor şi analfabeţilor, de ce nu staţi la voi în ţară şi veniţi pe capul nostru!? Şi, astfel, acest om care a întâmpinat cu un zâmbet o mamă şi pe fiul ei în noua lor patrie va rămâne mereu în memoria prietenului meu şi a mea şi poate a voastră.

***

A doua poveste mi s-a întâmplat mie. Revenisem de puţin timp în Bucureşti, câteva săptămâni, după o absenţă de aproape un an. Era târziu în noapte şi mă întorceam de la un concert, primul de la revenirea acasă. Îmi aduc aminte acest gând, traversam Calea Victoriei şi mă îndreptam spre bulevardul Carol, spre Moşilor şi Obor, cum că pentru prima oară mă simţeam reintegrat în viaţa marelui oraş, făcând parte din ea, ca şi când, până atunci, aş fi fost eu însumi un pic străin, un pic emigrant.

Când stai departe de un loc mai mult timp, mai mult decât durata unui concediu, mintea începe procesul desprinderii – vechile obişnuinţe se tocesc şi unele chiar se şterg, ca de exemplu figura bătrânei care îţi vinde borş şi zarzavat pentru ciorbă duminica sau aprecierea instinctivă a timpului necesar pentru a ajunge dintr-o parte în alta. Ca în „Tinereţe fără bătrâneţe” când, întorcându-se, fiul de împărat nu mai recunoaşte şi nu mai este recunoscut de nimeni, dar mult mai puţin grav, bineînţeles. Am continuat să cântăresc în minte această senzaţie de a fi în acelaşi timp străin şi acasă când, la semaforul de la intersecţia de la Obor, am văzut un tânăr care părea pierdut. Se uita după indicatoarele de străzi, îşi consulta telefonul, bătea agitat pasul pe loc. – Pot să te ajut? l-am întrebat. Mi-a răspuns cu un puternic accent arab că nu ştie sigur pe unde să o ia spre Colentina. I-am explicat că era pe drumul cel bun. Şi, din moment ce tot nu se făcea verde,

– De unde eşti? Sunt de aici, m-am născut în România, dar tatăl meu e arab. – Şi tu cum te consideri, român sau arab? – Eu cred că sunt român, dar colegii la şcoală râd de mine şi spun că nu pot să fiu român.

Semaforul arăta verde. I-am întins mâna. – Eugen, am zis. – Mohamed.

***

A treia poveste este a prietenului meu Wim. Wim este olandez şi de peste zece ani ne ajută cu vastele sale cunoştinţe în domeniul tratării dependenţelor de substanţe. Toate programele pe care le-am dezvoltat în organizaţia pentru care lucrez poartă, într-un fel, amprenta sa. De când îl ştiu, Wim a deţinut poziţii de conducere în cele mai importante instituţii olandeze de profil şi, în urmă cu câteva luni, a ieşit la pensie. De curând, am primit de la el un mesaj în care îmi spunea printre altele:

A new kind of «project» is that I have decided to participate in voluntary guiding refugees and adopt asylum seeker(s) to help and to train in speaking Dutch and introduce in the local community in main areas like education, health, culture, local community politics etc. For the language training there is a nice Lonely Planet Dutch phrasebook with excellent pronunciation advice.

Încerc să îmi imaginez acest bărbat care, îndreptându-se spre apusul existenţei sale, după o viaţă de muncă, o familie cu copii şi nepoţi, o boală care i-a creat un handicap destul de sever, decide să intre într-un nou „proiect”, să îi înveţe pe emigranţi olandeza, să le povestească despre cultura şi obiceiurile locului, să îi ajute cu şcoala şi cu sănătatea. Şi îmi dau seama că la fel a făcut şi cu noi, românii emigraţi din întunericul comunist – ne-a arătat că „drogaţii” sunt oameni care au nevoie de tratament, nu infractori de dat pe mâna poliţiei, ne-a deschis uşa să vedem azilele de noapte şi centrele de tratament, ne-a învăţat limba „proiectelor” şi ne-a ajutat să ne integrăm în această profesie.

***

Şi dacă ce voi spune în continuare va suna un pic melodramatic, am scuza emoţiilor pe care orice om le încearcă atunci când îşi aduce aminte de tinereţe şi de drumul parcurs de la neştiinţă la lumină – Toţi suntem emigranţi. Cu toţii călătorim prin viaţă, suntem purtaţi de valurile istoriei în barca mică a corpului nostru şi a minţii noastre, singuri sau adunaţi laolaltă, familii, prieteni. Uneori, apele sunt mai calme şi uităm de furtună, dar norii sunt acolo, în ultimul timp se fac mai groşi şi se aud tot mai aproape tunetele. Am vrea să ne fie bine, să nu ne răsturnăm şi ni se face din când în când frică. Ne-am dori o mână mare şi bună care să ne acopere şi să ne ofere siguranţa unui ţărm sau măcar a unei bărci mai mari. Şi o vom găsi doar atunci când ne vom face noi înşine mâna care oferă altora ceea ce ne dorim pentru noi.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite