Singur printre oameni singuri

Pot spune că am ajuns la vârsta la care încep să înţeleg câte ceva despre oameni. Despre lumea în care trăiesc, mai puţin. Şi asta pe măsură ce o cunosc tot mai bine. Acum, când scriu aceste rânduri, mă aflu în Nepal, unde am ajuns după trei săptămâni de stat în Kuweit. Asta după ce mai înainte lăsasem în urmă, în sens geografic, fiindcă altfel o port peste tot cu mine, lumea de acasă.

Acolo, oamenii se roagă lui Dumnezeu. Între nisipurile din zona Golfului, lui Allah. La poalele munţilor Himalaya, lui Shiva sau lui Buddha. Cam pentru aceleaşi lucruri: să li se ierte păcatele, să aibă o viaţă mai bună, să le fie copiii sănătoşi, să fie pace pe pământ. Şi o fac cam la fel. Doar că înalţă ziduri tot mai groase între rugăciunile lor. Pe zidurile astea creşte uneori o ciupercă ciudată, care se numeşte ură. Musulmanii care-i urăsc pe creştini, sau creştinii care-i urăsc pe musulmani nu-şi dau, poate, seama cât de mult seamănă unii cu alţii. Şi cât de mult seamănă şi unii şi alţii cu hinduşii ori budiştii. Au o viaţă la fel de scurtă şi la fel de plină de griji. Mor de aceleaşi boli. Trăiesc doar o singură dată. Privesc spre acelaşi cer. Se îngroapă în acelaşi pământ, chiar dacă în moduri diferite. Creştinii în sicrie de lemn, gătiţi, în chip straniu, ca de sărbătoare. Musulmanii, goi, înfăşuraţi într-un giulgiu. Hinduşii, sub formă de cenuşă, purtaţi de vânt, după ce au ars pe un maldăr de vreascuri, sub ochii celor apropiaţi, pe malul unei ape socotite sfinte. Mai hulpavă însă decât pământul pare să fie uitarea, care, mai devreme sau mai târziu, îi înghite pe toţi.

Într-o singură lună, am trecut prin trei lumi, ca să descopăr că, pe măsură ce o cunosc mai mult, înţeleg tot mai puţin lumea cea mare, a tuturor. Mare, privită de la înălţimea unui stat de om, oricărui dumnezeu s-ar ruga acesta. Ceva mai mică, de la înălţimea lumilor celorlalte, mai mici. Mică, chiar mică de tot, de la înălţimea cerului, căruia îi spunem Dumnezeu atunci când stăm la umbra zidurilor noastre şi ne rugăm.

Nu e o lume de împărţit, asta nu ştim! Ori a tuturor, ori a nimănui!

Şi nu mai avem prea mult timp la îndemână ca să hotărâm ce alegem. Eu am ales. Numai că eu sunt doar un om. Am cunoscut mulţi creştini şi destui musulmani care au ales la fel ca mine. Tot aşa, hinduşi şi budişti.

O lume mare, făcută din lumi mici, ce sunt făcute, la rândul lor, din miliarde de oameni singuri. Cei ce au puterea să-i pună împreună aleg, însă, de fiecare dată altfel. Iar în vremea asta, Dumnezeu, în toate felurile Sale de a fi, nu mai pare să fie de acord cu acest joc. Jocul de-a El Însuşi al unor copii nechibzuiţi şi proşti. Poate c-a sosit momentul să oprească jocul. Să ne înveţe minte, printr-o moarte colectivă, dacă viaţa împreună nu ne prieşte.

Mă tem că spre asta se îndreaptă lumea. Lumea cea mare, pe care o înţeleg tot mai puţin, în timp ce despre oamenii din care sunt făcute lumile mai mici ştiu, într-adevăr, câte ceva. Bunăoară, faptul că provin cu toţii din copii, şi că peste tot, din Teleormanul meu natal, până în aşezările bogate din Kuweit, ori pe străzile sărace din Kathmandu, copiii alcătuiesc o singură lume. Toţi plâng la fel. Toţi râd cu aceeaşi poftă. Toţi stau agăţaţi de gâtul mamelor convinşi că nu există, nici în cer nici pe pământ, un dumnezeu mai puternic decât ele.

Dar ce putere are credinţa naivă a unor copii? Mai cu seamă atunci când mamele lor îi pot ţine în braţe doar până la sfârşitul vieţii pe pământ, nu mai mult!