Şi de ce s-ar termina când, de la orice colţ de uliţă, de la orice clasă de şcoală, de la orice birou de director, auzi zilnic: las-o, bă, că merge aşa! Treaba asta cu „mersu’ aşa” e moştenirea Daciei 1300, aia de o repara tata cu o bucată de sârmă, în spatele blocului turn, în timp ce noi alergam prin jurul lui o băşică de 35 de lei. Şi uită-te la noi! Merge şi aşa! Fără Schengen, fără autostrăzi, fără şcoli, fără spitale, fără demnitate, fără valori.

„Auzi, am vorbit cu soţia. Am vrea să ne întoarcem acasă”. I-a trecut. După opt ani, i-a trecut şi îl cuprinde un dor nebun de ţărişoara lui. Vorba poetului: „Fie pâinea cât de rea, tot mai bine-n ţara ta!”. Pâinea nu mai e rea. Dar e plină cu E-uri şi cea mai mare parte se vinde fără taxe. Adică au găsit românii geniala metodă de a fura băgând pâinea în gură.

„Auzi, dar ce faci tu acolo?”. Acolo unde a plecat în urmă cu opt ani. Acolo unde lucrurile nu merg şi aşa. Acolo unde treaba se face metodic, cu un scop, cu respect faţă de oameni, faţă de viitor. Ce face? Munceşte, are un salariu decent, copiii îi merg la o şcoală decentă. A uitat cum se dă şpagă. A uitat cum e să-şi rupă maşina în gropi. A uitat cum e să înjure factura la căldură, după o lună de tremurat în casă. A uitat cum e să plătească o viaţă pentru două camere amărâte dintr-un bloc comunist. Nu are antene şi tot felul de realităţi. Are casă, masă şi demnitate. Dar vrea să se întoarcă.

„Auzi, mai ţii minte, în urmă cu opt ani, de ce ai trântit uşa? De ce ţi-ai luat lumea-n cap, nevasta după tine şi mi-ai zis că te duci unde vezi cu ochii? Când mi-ai zis adio, promiţându-ţi, printre dinţi, că n-o să te mai întorci niciodată! Când mi-ai zis disperat că ţi-a ajuns lehamitea de dimineaţă, când nu ştiai niciodată ce-ţi va aduce ziua. Ei, bine, nimic nu s-a schimbat! Îl mai ţii minte pe Iliescu? Da, Iliescu, pe care-l huiduiam împreună că ne-a păcălit cu democraţia şi ne-a căsăpit studenţii! Dar pe Băsescu îl mai ştii? Băsescu, pe care l-am votat, tot împreună, ca să ne scape de Năstase! Să ne facă să trăim şi noi, în sfârşit, bine! Dar pe Antonescu şi pe toţi ceilalţi cu escu îi mai ştii? Ei, bine, ei sunt tot aici!”.

Linişte. „Alo! Băiete, tu mai eşti? La naiba să îl ia de telefon, de ţări îndepărtate!”. Băiatul e pe fir. Respiră greu. Tot mai greu. Abia-şi mai leagă cuvânt după cuvânt. Îmi zice iar de ţară. De dor. De mama de acasă. De fratele care-i tot spune să vină înapoi, că o să fie şi bine. Îmi spune de copii, că ştiu de România, de ţara lor, doar de pe harta lumii. Că îşi cunosc bunicii privind, seară de seară, într-un ecran. Îmi zice de prieteni. De Copou. De mirosul de tei din Iaşiul în care s-a îndrăgostit de marea lui iubire. „Şi dacă va fi bine? Dacă îmi pierd viaţa degeaba între străini?”. Pentru viaţa asta, băiatule, eu zic s-o laşi aşa! Aşa cum ţi-e acum!