Pagini din povestea unui eşec istoric

Fără doar şi poate, Matei Călinescu avea dreptate. Condiţia oricărui jurnal îi impune acestuia să fie o alcătuire de „fragmente eterogene”, aceasta însemnând că orice scriere aparţinătoare genului conţine „câte un mic eseu pe o temă arbitrar aleasă…, câte un portret schiţat în grabă, câte o amintire, câte o însemnare cu caracter de aide-mémoire”.

Aceasta neînsemnând defel că un jurnal nu poate avea ceea ce s-ar chema un fir director ori o temă principală. Un altfel de jurnal-Ieşirea din timp (Editura Humanitas, Bucureşti, 2016) reprezintă confirmarea nemijlocită şi tragică, făcută pe cont propriu a definiţiilor citate mai sus. Tema lui profundă fiind aceea a „drumului spre moarte”.

Însă până să ajungem acolo, am ales drept punct de plecare pentru însemnările mele de zi, din mulţimea de „fotografii îngălbenite, scorojite, de la început voalate şi rupte în bucăţi de către fotograful nemulţumit, supărat pe el însuşi pentru neîndemânarea”, una aparţinându-i unui personaj al cărui destin ar putea fi comparabil cu acela al unui personaj dintr-o scriere de Joseph Conrad sau Borges.

Fotografia la care mă refer îi aparţine unui polonez pe nume Zdzislaw Najder, iar asocierea lui cu Joseph Conrad nu e defel întâmplătoare. Respectivul, pe vremuri un intelectual de soi, fiind autorul unor consistente studii dedicate scriitorului englez ce părăsise încă de tânăr Polonia natală. Aceluiaşi Zdzsilaw Najder datorându-i-se o minuţioasă şi documentată biografie dedicată autorului Agentului secret.

Matei Călinescu l-a cunoscut pe Najder în 1979, cu ocazia unei conferinţe pe tema L’Europe et les intellectuels, organizată de Institutul de Studii Europene din Geneva. După „momentul Geneva”, profesorul român nu l-a mai întâlnit niciodată pe confratele său polonez, însă prin anii ’80, graţie prieteniei cu regretatul Vlad Georgescu, ajuns în 1982 la conducerea Departamentului Românesc al Europei Libere, a obţinut, cu oarecare intermitenţe, veşti despre acesta.

Najder s-a alăturat luptei Solidarităţii, iar după instaurarea legii marţiale în Polonia, la 13 decembrie 1981, a refuzat să se mai întoarcă în patria unde mai apoi a fost condamnat la moarte in absentia. Najder a fost angajat redactor la Departamentul polonez al Europei Libere, după o scurtă vreme ajungând chiar directorul acestuia. După 1989, Najder a revenit în patria natală, devenind unul dintre principalii consilieri ai liderului Solidarităţii, Lech Walesa.

Iată, însă, că prin 1992 un fost jurnalist şi oficial comunist polonez a declarat că ar fi descoperit un document în care ar fi fost atestat faptul că, pe la sfârşitul anilor ’50 acelaşi Zdzislaw Najder şi-ar fi declarat disponibilitatea de a colabora cu serviciile secrete poloneze. Totul cu condiţia de a fi ajutat să se infiltreze în redacţia postului anticomunist cu sediul în Capitala Bavariei. Planul a fost îndeplinit perfect, Najder a primit numele de cod Brichetă, iar dorinţa i-a fost îndeplinită. După 1992, alte documente au confirmat colaborarea dintre rafinatul intelectual polonez şi Serviciile de securitate comuniste, explicaţiile date de Najder fiind amestecate şi neconvingătoare.

Fără doar şi poate, în anii 80, atât Najder, cât şi Securitatea comunistă poloneză au înregistrat un colosal succes de etapă. Care nu a putut împiedica, însă, în nici un fel nici activitatea, nici victoria Solidarităţii în alegerile din primăvara lui 1989, nici căderea comunismului în Polonia.

La fel cum nu a putut împiedica izbânda Revoluţiei de catifea din toamna lui 1989 de la Praga infiltrarea în Departamentul ceh al aceluiaşi post de radio a unui agent pe nume Pavel Mlinarik. Agent secret despre al cărui destin rocambolesc, terminat prost, cu o condamnare recentă pentru o infracţiune de drept comun, a apărut o carte în primăvara acestui an.

Cazuri asemănătoare celui al lui Najder sau al lui Mlinarik au mai fost, autorităţile post-comuniste de la Varşovia sau de la Praga, dar şi din alte capitale ale altor foste ţări comuniste făcându-le publice.

Nu acelaşi lucru se poate spune despre omologii de la Bucureşti ai acestor autorităţi. Singurul caz recunoscut şi destul de în detaliu documentat de infiltrare în vremea comunismului în Departamentului românesc fiind acela al lui Ivan Denes.

Fără îndoială, e greu, e imposibil de înţeles tăcerea autorităţilor de la Bucureşti pe această temă. O temă care şi ea, în felul ei, ilustrează cum nu se poate mai clar eşecul unui regim şi al unui sistem. Căci, la urma urmei, ce au izbutit „infiltraţii” indiferent de ce servicii secrete comuniste au servit? În fond, nimic. Nimic major.

E foarte posibil, şi avem mărturii în acest sens, ca ei să fi generat disensiuni şi suspiciuni în rândurile angajaţilor REL. La fel de posibil e ca aceşti agenţi secreţi să fi furnizat informaţii referitoare la vieţile personale ale redactorilor şi funcţionarilor REL, la obiceiurile lor, la relaţiile lor din ţară, la numele vizitatorilor, la salariile pe care le primeau. Sunt dovezi clare că unii „clandestini”, altminteri bine cunoscuţi Securităţii comuniste şi plătiţi de ea, au reuşit să furnizeze planurile locuinţelor angajaţilor de seamă. Ceea nu îi împiedică azi să apară la televizor, să dea lecţii de morală, să ne povestească viaţa lor, cum altfel decât cosmetizată. Deşi e cum nu se poate mai clar că faptele acelea i-au făcut părtaşi la punerea la punct şi chiar la ducerea la îndeplinire a unor planuri criminale. Precum acelea care au dus la moartea lui Noel Bernard, a lui Vlad Georgescu, a lui Emil Georgescu, a lui Cornel Chiriac, la agresarea criminală a Monicăi Lovinescu.

Fireşte, toate aceste acţiuni s-ar cuveni cunoscute şi pedepsite exemplar, în conformitate cu legea penală. Însă dincolo de reuşitele individuale sau punctuale ale Securităţii şi ale oamenilor ei un lucru e dincolo de orice fel de tăgadă. „Infiltraţilor” şi comanditarilor acţiunilor lor criminale nu le-a reuşit nici influenţarea politicii editoriale, nici întreruperea emisiunilor, nici deturnarea ori abandonarea misiunii esenţiale a respectivelor posturi de radio şi, cu atât mai puţin, salvarea comunismului.

Trebuie să precizez că povestea lui Najder de la care au pornit însemnările mele de astăzi a fost inserată de Matei Călinescu în cartea Un altfel de jurnal-Ieşirea din timp ca o consecinţă a reflecţiilor sale repetate pe tema a ceea ce am putea numi „cazul Vlad Georgescu”. Caz, „poveste a unei răscumpărări”, la care m-am referit în comentariul meu de duminica trecută.

Tocmai de aceea mi se pare firesc să închei aceste notaţii cu un fragment dintr-un editorial rostit chiar de Vlad Georgescu de la microfonul Europei Libere la data de 10 noiembrie 1984:

„Terorismul de stat, crima politică, sunt dovezi de disperare, nu de forţă. Preşedintele comuniştilor români ar trebui să înţeleagă că situaţia internă nu se poate îndrepta prin eliminarea fizică a celor care îi critică politica ci prin schimbarea acestei politici, ruinătoare pentru ţară, ruinătoare chiar şi pentru clasa politică care o conduce astăzi. Nu aruncând în aer Europa Liberă va găsi dl. Ceauşescu răspuns la gravele întrebări pe care şi le pun românii în legătură cu politica sa. Incercând să ne arunce în aer, comuniştii români nu fac decât să arate şi românilor şi străinătăţii, pe lângă adevărata lor faţă, şi adevărata lor slăbiciune. Iar în ceea ce ne priveşte nu vă faceţi, domnilor, nici o iluzie! Vom continua să ne facem datoria pentru că ea izvorăşte din conştiinţa adâncă că slujeşte ţării şi neamului nostru”.

Mai adaug că tot Vlad Georgescu spunea, într-o convorbire cu Emil Hurezeanu, convorbire ce a fost difuzată pe post la data de 25 ianuarie 1988, atunci când Europa Liberă încheiase operaţiunea de transmitere pe calea undelor a Orizonturilor roşii, cartea generalului Pacepa, următoarele: „A dispărut Emil Georgescu, a dispărut Noel Bernard, au venit alţii, vor dispărea poate cei care sunt acum la microfon, dar postul îşi va continua pe mai departe misiunea”.

A avut dreptate. Şi a plătit dreptatea sa cu preţul vieţii.