O ţară care-şi pierde sufletele

Din Palatele puterii sau din cele ale opoziţiei, dintre statistici şi cifre seci, se vede că ne rărim. Că suntem mai puţini, că viitorul – orice ne-ar spune reclama – nu sună bine. Doar că din Palate nu se vede chiar tot. Când ieşi din ele, în Bucureşti, ai senzaţia că încă suntem mulţi. Însă cum mergi prin ţară vezi cât de mare e depopularea şi cum arată cei puţini care au rămas să locuiască între graniţele României.

Politicienii s-au tot certat pe „câţi suntem“ doar când le-a venit bine mingea, pe dreptul. Ba când vroiau să se dea unii pe alţii afară din Palate, ba când îşi împărţeau colegiile de parlamentar şi aveau nevoie de cât mai multe ca să ocupe toate băncile şi scaunele moi lăsate de Ceauşescu prin Parlament.

Cum urci spre nordul Moldovei, pe seară, îţi dai seama că ce se vede în statistici, nici nu mai contează cifrele exacte, e doar vârful dezastrului. Satele, după înserat, par părăsite şi inundate de întuneric. Mici semne de viaţă, ici acolo, când vezi fumul din hornuri. Şi beţivii parcă s-au rărit, nu mai ai pe cine feri pe drum. După Bacău spre Suceava oraşele par moarte. Luminate dar fără viaţă chiar şi sâmbătă seara. Puţini tineri, puţini „golani“ pe străzi, până şi poliţia patrulează a pagubă.

În oraşul meu de graniţă, la Dorohoi, parcă au plecat toţi. Unii spre cimitir, alţii în ţări din vest. Câţiva s-au mai întors de-acolo, şi-au făcut mici afaceri cât să supravieţuiască şi copii mai puţini decât părinţii noştri. De pe strada mea, care altădată era plină de ţânci, se vede cel mai bine întunericul demografic. Când se ia lumina oamenii nu sună cu orele la deranjamente. Dacă n-au copii ce contează că s-a luat curentul, ei – câţi mai sunt – pot să stea şi fără. Trecuseră vreo 12 ore de când s-au încălecat nişte fire, căzuse toată tensiunea, dar nu sunase nimeni să cheme pe cineva să repare.

La şcoală, aud, nici profesorii nici nu mai pot împărţi elevii în echipe să le dea o minge să se joace. Fac cu greu două echipe de băieţi. Laptele de la ţărani se cumpără doar pentru pisici, care nu vor să se atingă de cel de supermarket. Prin baruri găseşti doar câţiva care nu şi-au găsit încă vreun rost şi au rămas să stingă lumina oraşului, asta dacă nu se stinge singură la un vânt şi nu mai are cine să cheme s-o repare. Trenul spre Iaşi mai pleacă doar cu vreo două vagoane, când pe vremuri pleca plin ochi cât era de lung, ca un şarpe de fier.

Când se vor bate, la toamnă, pe funcţia cea mai mare în stat, i-aş întreba de ce-o mai fac? Şi dacă ştiu că, dincolo de Palate, vor conduce o ţară cu mai puţine suflete. Şi dacă au aflat, ce politici au ca România să nu devină un pustiu.