Dragă Românie „normală”

Nu-mi plac scrisorile deschise. Aşa cum nici ţie, sunt sigur. Dar fă exerciţiul uneia. Trăim oricum zilnic experienţa deposedării de normalitate şi putem vorbi despre asta la nesfârşit, până ne-am pierde probabil şi dreptul de-a vorbi. Părinţii noştri au fost pervertiţi, deposedaţi cândva de normalitatea de a avea o opinie proprie.

Nu e de mirare că mulţi dintre ei sunt azi maimuţe dresate să se uite la televizor şi să tacă de frica fostului actual regim - Dumnezeu mai ştie care regim. Iar bunicilor noştri încă le mai este teamă că Securitatea li s-ar putea plimba prin casă după bunul ei plac.

Dacă părinţii şi bunicii noştri ar scrie laolaltă o scrisoare deschisă, ea ar suna ca manifestul Coaliţiei pentru Familie sau ca o poezie de Păunescu peste care a vomitat apoi acelaşi Păunescu. Pentru că unora li s-a pervertit până şi registrul raţiunii. România normală din capul unora încă este chemată la interogatoriu de Securitate, iar cenzura este instituţia veşniciei. Tumorile maligne ale acestei ţări sunt, tot în capul unora, liberalizarea avortului sau menajul monoparental, rromii sau homosexualii, musulmanii sau evreii. Oricine face sau reprezintă altceva, oricine se roagă la un alt Dumnezeu sau orice e diferit nu faţă de majoritate neapărat, ci faţă de vecinul sau colegul nostru de muncă este supus urii, trebuie adus la tăcere şi stârpit în final. După caz şi caz. În pofida drepturilor lui fundamentale.

[...] în căutarea aşa-zisei normalităţi, nu faci decât să deposedezi totul, culmea, de propria normalitate.

Noi, cei născuţi după ’89, n-am trecut prin războaie sau revoluţii, iar între noi şi comunism pot fi doar ficţiunile povestite de părinţi şi istoria învăţată la şcoală. Nu este un refuz al unei realităţi care a existat, ci pur şi simplu realitatea de acum. Aşa că ia-o exact cum e: un fapt. Nu-i poţi reproşa unei generaţii, oricât de mult în afara ei s-ar poziţiona ea însăşi, că nu vrea să trăiască într-un trecut în care n-a trăit niciodată, dar de care a auzit, sau să trăiască după regulile şi premisele realităţii tale. Pentru că iată, în căutarea aşa-zisei normalităţi, nu faci decât să deposedezi totul, culmea, de propria normalitate.

Şi să fie clar: normalitatea e ca un obiect pe care-l deţinem. Este ca laptopul de pe care-ţi vei tasta comentariile furibunde, ca pixul cu care-ţi treci datele personale într-un tabel care susţine o cauză ale cărei premise abia le cunoşti. Îţi aparţine, la fel ca normalitatea obiceiului de a te trezi la o anumită oră, de a mânca sau nu carne de porc. Sau de a crede că Securitatea încă-ţi filează locuinţa. Sau de a suspina după dictatura lui Ceauşescu. Tot pentru claritatea acestei scrisori deschise care nu e o scrisoare deschisă: nu ne pasă ce bagi în gură, carne de porc sau nu spre exemplu. Pentru că pur şi simplu nu ne priveşte. Ne va interesa când vom fi şi noi obligaţi să mâncăm ce mănânci tu, adică să aderăm la normalitatea ta.

Dar toate discuţiile astea şi implicit clişeele care survin sunt, ce-i drept, ca un cerc vicios, rezultatul capcanei apărute din aşa-numita libertate a opiniei şi mai ales isterie. Mai ales isterie.  

Iată alte două fapte, realităţile tale şi ale noastre:

• Un bătrân, internat la Spital de Arşi, a fost filmat cu rana infectată cu viermi. Câţiva viermi mişunau în carnea vie a unui om ţinut, se presupune, sub supraveghere medicală. Bărbatul a murit ulterior, iar purtătorul de cuvânt al spitalului a ţinut să ne asigure, într-o conferinţă de presă, că nu larvele l-au ucis. „Pentru că larvele nu omoară oameni.”
• Curtea Constituţională a decis că demersul Coaliţiei pentru Familie de a revizui articolul 48.1 din Constituţie, referitor la definirea familiei, este constituţional, deci poate fi supus votului în Parlament şi apoi unui referendum. Altfel spus, este constituţional, deşi rezultatul, şi anume lipsa drepturilor egale pentru toţi cetăţenii, nu este. Şi mai contrazice şi realitatea, însă nu şi realitatea lui Iohannis al cărui vocabular încă nu a procesat cuvântul „homosexual”.

Aşa că găseşte cel puţin o asemănare între cele două puncte. Dacă nu o faci tu, o facem noi: lipsa normalităţii în contextul unei pretinse normalităţi sociale. Şubredă şi irelevantă. Îngrăditoare de drepturi şi periculoasă. Ca o grenadă cu detonare întârziată pe care o ţii strâns între dinţi. Aşa că mai gândeşte-te dacă vrei să-ţi spulberi doar faţa ta sau o vrei şi pe a noastră spulberată.