Despre dinţi

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Am picat, sîmbătă, pe o emisiune de la Antena 3, în care un grup de cărturari notorii (Alina Petrescu, Ciuvică, Harnagea şi, cu mici ondulaţiuni prudente, ubicuul Bogdan Chirieac) făcea analiza răstită a unui text scris de Gabriel Liiceanu. Rezum, pentru cei care n-au citit textul cu pricina, teza lui: e plină ţara de oameni fără dinţi, semn de sărăcie şi înapoiere.

Povestea e veche. Liiceanu vorbeşte, între altele, şi despre maestrul său, Constantin Noica, ieşit din puşcărie fără dantură, şi despre protestatarii de la Cotroceni, reprezentînd generaţia „ştirbă” a unei ţări lăsate de izbelişte. Pornind de la imagini concrete, textul evoluează, apoi, spre metaforă: trăim într-o ţară marcată de desfigurare (din vina conducătorilor ei), cu nota specifică, paradoxală, că, uneori, desfiguraţii pactizează, candid, cu desfiguratorii. E un „experiment Piteşti” reluat, evident, pe alte coordonate: victimele ajung să „fraternizeze” cu călăul. Diferenţa dintre protestatarii anti-guvernamentali din Piaţa Victoriei şi din alte pieţe ale ţării, pe de o parte, şi protestatarii pro-guvernamenali de la Piteşti, sau de la Palatul Cotroceni, pe de alta, nu e pur şi simplu diferenţa dintre guri îngrijite şi guri avariate. Asta e doar expresia simbolică, exterioară, a altor diferenţe: mai întîi, una de număr şi una de generaţie. Dar şi diferenţa dintre inşi aduşi „la luptă” cu autobuzul şi inşi ieşiţi în stradă spontan, dintre oameni care invocă principii şi oameni care vorbesc, preponderent, despre beneficiile materiale promise de guvern, dintre tineri care nu se lasă nici cumpăraţi, nici „mobilizaţi” de discursuri partinice, nici condamnaţi la un statut de obedienţă tristă sau de „încasatori” inerţi, şi o categorie de populaţie dispusă să-i susţină pe responsabilii mizeriei lor, în speranţa naivă, că, de-a doua zi, vor intra în paradis. Trec peste deosebirile de stil, despre umorul unora şi încrîncenarea altora, despre tonul şi substanţa discursurilor. E ca şi cum am compara-o pe Rovana Plumb cu Ana Blandiana…

Hermeneuţii de la televizor nu pierdeau, însă, vremea cu fineţuri. Analiza lor era simplă. Un „băsist” jigneşte milioane de români!. Care milioane? Cei de la Cotroceni sau de la Piteşti? Nu păreau chiar atît de mulţi. A, am înţeles: e vorba de cei care au votat PSD! Dar unde a zis Liiceanu că tot electoratul PSD e ştirb? Îl jigneşte Liiceanu, la grămadă cu „poporul” PSD, şi pe Constantin Noica, cel pe care îl preţuieşte ca pe nimeni altul? Îi jigneşte Liiceanu pe cei schingiuiţi în închisoarea de la Piteşti la începutul anilor `50? Cîtă rea-credinţă (sau inaptitudine de lectură) trebuie să te manevreze, ca să reduci totul la micile tale idiosincrasii? Un singur invitat din studioul unde avea loc execuţia, dl Cezar Preda, a găsit măsura unui comentariu cuviincios. Dovadă că nu trebuie să fii de meserie critic literar, ca să pricepi un text. Ceea ce ar fi cazul să înveţe (dacă nu e prea tîrziu) ceilalţi „combatanţi” este că un text nu se citeşte cu dinţii (decît dacă n-ai alt organ la îndemînă). Apoi, că metafora nu e o descriere literală a realităţii. Dacă eu spun, de pildă, despre cineva că „numai gura e de el”, asta nu înseamnă că personajul cu pricina nu are, în viziunea mea, ochi, nas, piept şi picioare. Înseamnă doar, cum se întîmplă cu unii dintre „analiştii” inconturnabili ai Antenei 3, că „gura” pare să fie singura lor resursă: cu ea gîndesc, cu ea se exprimă, din ea trăiesc.

Încă ceva. Guralivii de meserie n-ar face rău să accepte că poţi fi simultan patriot şi conştient de defectele neamului tău. Ba chiar că luciditatea şi spiritul critic sunt o datorie esenţială a iubirii de ţară. Fără dignostic, nu există tratament şi vindecare. Nu-ţi slujeşti ţara căutînd mereu vinovaţi printre „alogeni”: Klaus Werner, Julien, Soros etc. Am mai scris despre asta (degeaba). De asemenea, e o nerozie să crezi că a critica guvernul şi pe susţinătorii lui e neapărat un act nepatriotic. Eminescu a dat de pămînt cu politicienii de la putere (care, între noi fie vorba, nu erau fitecine, ci de-alde Ion C. Brătianu, C.A.Rosetti ş.a.) şi nimeni nu s-a gîndit să-l socotească trădător de ţară. Nimeni nu l-a împiedicat să vorbească despre „fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii, bâlbâiţi cu gura strâmbă” (Aoleu! Iar e vorba de gură!) deveniţi „stapânii astei naţii”. („Voi sunteţi urmaşii Romei? Nişte răi şi nişte fameni! I-e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni...”). Nu ne putem supăra pe Octavian Goga, al cărui intens naţionalism e de necontestat, pentru o notaţie din jurnalul său (1916), în care observă, disperat, că România a ajuns o „ţară de secături, ţară minoră, căzută ruşinos la examenul de capacitate în faţa Europei.(...). Nu ne prăbuşim nici de numărul duşmanului, nici de armamentul lui, boala o avem în suflet, e o epidemie înfricoşătoare de meningită morală”. Se sparie gîndul cînd îţi închipui cum ar fi spălat cu el pe jos, pentru asemenea „orori”, zeloşii avocaţi ai „milioanelor de români”. Nu cumva „băsismul” a început cu Goga?

În fine, am spus destule ca să fiu un „subiect gras” (cum altfel, la cîte ecleruri am furat de la gura naţiei?) al unor ediţii viitoare. E clar că îi iau apărarea lui Liiceanu, ca de la băsist la băsist. Ca să nu mai vorbim că îl cocoloşesc de mic, de cînd i-am făcut cadou Editura Politică. Nu era mai bine ca, în loc de Humanitas, să avem o „tribună” a propagandei patriotice, păstrînd, cinstit, sigla Editurii Politice? Nu era mai bine să nu transform Muzeul Partidului Comunist în Muzeu al Ţăranului Român? Nu era mai bine să nu distrug Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, transformîndu-l în Minister al Culturii? Nu era mai bine ca „Adevărul” să rămînă „Scânteia”, iar PCR să rămînă PCR, în loc să-şi supravieţuiască sub tot soiul de nume false? Şi n-ar fi mai inteligent, din partea mea, să tac dracului din gură, sau, mai bine, să dispar, ca să las scena liberă pentru înaltul profesionalism, pentru marile jertfe şi isprăvi patriotice ale şarmantei doamne Petrescu şi ale dlor Harnagea, Ciuvică, Chirieac etc, cu toţii gata să se răstignească, locvace, pentru binele general? Oameni cu dinţi, nu glumă! Urmaşi neînfricaţi ai marelui Crăcănel. Vă amintiţi? Caragiale, D`ale carnavalului, Actul III, Scena II: „Crăcănel (scrâşnind din dinţi şi zguduind din cap): Cu dinţii! Cu dinţii am sa-l rup!” Ocupaţie grea, dar glorioasă! Să ne slăbească „Liicheanu”, „oligofrenul” Cărtărescu, fasciştii Patapievici şi Mihăieş, lingăii băsişti, gedesiştii sorosisti, îmbuibatul Pleşu care doarme pe o saltea de privilegii. Avem nevoie de intelectuali adevăraţi, „utili”, subtili, devotaţi „cauzei”: Dan Voiculescu, Liviu Dragnea, Tăriceanu (dacă nu el, atunci cine?), Daea, Liviu Pop, Codrin Ştefănescu (un Zambaccian al zilelor noastre), Olguţa (ah!), Găbiţa (of!), Cati Andronescu (vai!), şi, din fericire, mulţi, mulţi alţii, care lucrează pentru viitorul patriei, cu aproape aceeaşi rîvnă cu care lucrează pentru prezentul lor.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite