Cristian Teodorescu: Noile taine ale inimii în gît

„Citiseră Tainele inimei şi-mi dădeau telefon să mi se mai plîngă de una, de alta, fiindcă îşi recunoscuseră cazul” FOTO Lucian Muntean

„Isarlîk, inima mea, / Dată-n alb ca o raia.“ Acum aproape 30 de ani, într-un tren de navetişti, am auzit o discuţie între un medic şi un tip înalt, solid, cu privirea încrucişată, care i se plîngea doctorului că, din cînd în cînd, se sufoca fără motiv şi-l lua panica.

Simptomele astea nu-i treceau decît dacă ieşea din casă sau de pe unde-l mai apucau şi începea să umble, fără ţintă, pe străzi. Am ciulit urechea la discuţia celor doi, fiindcă mă încercaseră şi pe mine un fel de crize de sufocare, după o boală care mă anemiase.

Tipul care se sufoca îşi făcuse radiografie la plămîni, fusese la cardiolog, vorbise cu o psiholoagă şi se dusese la psihiatru să afle ce are. La plămîni n-avea nimic, la inimă – nici atît. Psiholoaga îl sfătuise să-şi schimbe serviciul, iar psihiatrul ajunsese la concluzia că era ipohondru şi-i prescrisese Distonocalm. Doctorul din tren l-a îndemnat să facă sport şi să nu mai fumeze.

Cînd am început să scriu la Tainele inimei, personajul principal era un amestec între un tip îmbrăcat într-un costum vechi, cu cravată la gît, pe care-l văzusem răscolind în coşuri de gunoi, omul din tren şi amintirile mele despre sufocare. Ca să mă documentez, am stat şi eu de vorbă cu un cardiolog, cu doi psihiatri şi cu un psiholog. Aşa am aflat că inşii care se plîngeau de crize de sufocare, urmate de accese de panică, nu erau nişte rarităţi şi că din această categorie făceau parte mai ales persoane cu studii superioare, cărora, în general, nu le convenea ce se întîmplă în jurul lor, dar, din diverse motive, preferau să-şi ţină gura sau se mulţumeau să cîrîie fără să spună neted ce nu le convenea.

După marea răbufnire din ’89, cîţiva dintre cei care sufereau de acest sindrom s-au vindecat brusc. Ştiu asta chiar de la unii dintre ei. Citiseră Tainele inimei şi-mi dădeau telefon să mi se mai plîngă de una, de alta, fiindcă îşi recunoscuseră cazul.

Nu m-am mirat deloc cînd l-am văzut la televizor pe tipul cu privirea încrucişată – fusese printre cei de la baricada de la Inter. Era nemulţumit în continuare, dar nu voia să se bage în politică, deşi era bun de gură şi susţinea chestii care-i iritau şi pe alţii. M-am întîlnit cu el în Piaţa Universităţii, unde intrai în vorbă cu oricine, pe temeiul apartenenţei la acel loc. Se mai sufoca din cînd în cînd, dar nu-l mai trecea panica. Nu se putuse dezbăra, în schimb, de obiceiul de a umbla creanga, prin care îşi proclama libertatea de mişcare, fără să ţină seamă de restricţiile meschine ale orelor de program. Se apropia de 40 de ani; totuşi, n-avea nici un rid pe faţă. În cartea lui de muncă, mi-a explicat, existau numeroase demisii, urmate de hiatusuri mai lungi sau mai scurte, care-l obligau să înceapă o afacere personală, deşi nu prea vedea în ce domeniu şi-ar fi putut folosi diploma. Era profesor de educaţie fizică şi expert în petrecerea timpului liber cu bani puţini. A mai apărut la televizor de cîteva ori, în agitaţii ani ’90 – o dată pentru a protesta împotriva fabricii de diplome de revoluţionar, pe care o deschisese Bebe Ivanovici –, la fel de neridat, dar cu o privire tot mai obosită, şi mă tem că nu din cauză că începuse să-l obosească libertatea.

Cristian Teodorescu e scriitor şi jurnalist la Caţavencii.

Citiţi articolul integral pe dilemaveche.ro.