Ar fi oportună revenirea la monarhie?

În spaţiul public vor fi ample discuţii referitoare la revizuirea Constituţiei, ceea ce va prilejui, din partea susţinătorilor,  pledoaria pentru reinstaurarea regimului monarhic. Îndată se va spune: nu, în cadrul revizuirii nu se poate  discuta schimbarea formei republicane de guvernământ( art.152).

Poate voi fi acuzat de party-pri dar, tot juridiceşte, voi spune că se poate. Formal, pentru că şi acest text face parte din Constituţie şi ca atare este revizuibil. Pe fond, pentru că voinţa unei naţiuni nu poate încremeni în tiparul care i-a fost fixat într-un anume moment al devenirii ei, răpindu-i oportunitatea adaptării la evoluţie, la imperativele realităţii.

Problema stârneşte vii emoţii, cu suficiente conotaţii negative, esenţialmente „graţie” inducţiei psihologice victorioase a regimului comunisto-socialist. Doar că, realitatea „republicană” a celor peste două decenii postdecembriste – nu mai vorbim de interludiul comunist -  a marcat una dintre cele mai puţin faste etape istorice.

Care ar putea fi atuurile monarhiei?

În primul rând, unul de ordin psihologic. Popoarele, societăţile, au nevoie de un far călăuzitor, de un simbol mitic care să le catalizeze conştiinţa, voinţa, un punct de sprijin ideatic situat undeva deasupra lor, spre care să-şi îndrepte cu admirativă mândrie privirile, să le insufle sentimentul valorii, al siguranţei de sine.

Încă din cele mai vechi timpuri antemergătorii sociali au fost asociaţi, asimilaţi puterilor divine, zei, semizei, idoli. În evul mediu împăraţii, regii erau socotiţi şi ei de sorginte divină, strâns legaţi de credinţă şi formele ei de manifestare între care edificiile, lăcaşurile de rugăciune, feluritele forme de manifestare ale artei şi culturii. Acelaşi lucru şi în privinţa domnitorilor noştri.

Nu mai puţin, cu rare excepţii, cei aureolaţi cu astfel de nimburi, întreţineau vie, prin ţinută şi comportament, prin capacitatea de simbolizare, încrederea şi admiraţia investită. Perioada noastră monarhică s-a caraterizat sub acest aspect prin strângerea rândurilor voinţei naţionale în jurul regilor cu certe câştiguri pentru închegarea unităţii naţionale, pentru modernizarea societăţii şi statului român.

În al doilea rând, atuul de ordin politic. Trăind istoriceşte secole la rând sub dominaţii şi influenţe străine, românilor le-a fost foarte greu să-şi închege unitatea, solidaritatea, cu deosebire cea politică. Nu numai s-o închege dar şi s-o menţină. Entuziasmul unirii a fost destul de repede risipit de certuri şi intrigi care-l detronară pe Cuza, fără speranţa aşezării în loc a unui român-simbol  în stare să catalizeze unitar voinţele politice. Această neputinţă a determinat aducerea unui principe-domnitor străin. Situaţia s-a repetat, în circumstanţe şi sub forme diferite, în 1930.

Dacă scrutăm cu obiectivitate şi răspundere situaţia de azi, îi vom găsi incomode asemănări cu cele de atunci. Pe lângă şi dincolo de deruta creată de abdicarea forţată a regelui Mihai a survenit perioada imediat postrevoluţionară când forţele care i-au adus şi menţinut pe acei actori politici la putere s-au bazat pe străvechiul principiu de dominare şi supunere: divide et impera.

Cu rezultate mai mult decât sperate. Societatea românească n-a fost nicicând mai divizată, mai încrâncenat-înduşmănită, mai penetrată de miasmele răului, ale a/şi/imoralităţii, cu efecte devastatoare asupra solidarităţii, asupra găsirii unui simbol psihologic unificator. Dezmăţul politic este scăpat oricărui posibil control iar lideri acuzaţi de furturi de idei, de repetenţie, de atât de multe alte păcate politice, nu se pot ridica niciodată la statutul de far călăuzitor, de simbol al aspiraţiei şi mândriei naţionale.

Obstacole

Cărarea monarhiei este presărată însă şi cu multe obstacole. Primul este mentalul antimonarhic deja pomenit, bine inoculat în conştiinţe timp de aproape 70 de ani. Deşi cercurile politice şi monarhice occidentale se mândresc cu regele Mihai, pentru noi nu reprezintă mare lucru. A lipsit perioada exerciţiului monarhic pentru recâştigarea aprecierii.Vârsta regelui de asemenea ridică probleme. Idem, succesiunea. Prinţesa Margareta deja desemnată moştenitoarea tronului ar fi mai lesne acceptată, mai greu prezumtivii ei urmaşi.

Nu cea din urmă nici cea mai nesemnificativă piedică, este democraţia noastră de tip postdecembrist. Cum adică, să intrăm în normalitate? Să nu mai avem noi un Constantinescu dar mai ales un Băsescu peste care să ne revărsăm toate umorile? Să fie văduvite televiziunile de scandal de obiectul muncii? Bârfa publică care înlocuieşte apetitul de muncă să se limiteze numai la plevuşcă?

Ştiu, acum monarhia nu are nicio şansă. Dar dacă nu noi, s-ar putea ca generaţiile de mâine să aibă puterea regretului pentru pierderea oportunităţii reinstaurării ei.