Am deschis cutia milei. Înăuntru era Pandora

Am deschis cutia milei. Înăuntru era Pandora. Cu toate şmecheriile ei care abia aşteaptă, cu veselia dementă a Joker-ului din Batman (asta e o aluzie culturală!), să fie împrăştiate prin lume. Un Hopa-mitică rânjind a craniu.

Despre Pandora se spune că a fost creată perfectă şi înzestrată cu toate darurile. La fel de perfectă (ştiu că nu e corect) şi de înzestrată ca sentimentul milei practicat fără discernământ dar cu deplină mulţumire de sine. Atât doar: Pandora avea o cutie, cutia Pandorei. Şi mila are o cutie, cutia milei.

De câte ori simţi imboldul să le deschizi? Şi, nu-i aşa, ce părere bună ai despre tine atunci când o faci? Când spui că ajuţi, când dai, repede şi eficient, ceva de care nu ai nevoie. Când, în felul acesta, ai scăpat de o problemă de, să zicem, conştiinţă.

Dar câţi dintre cerşetorii pe care îi întâlneşti zilnic pe stradă sunt autentici? Imposibil de spus (întrebarea este, cred, valabilă şi cu privire la noi, ceilalţi). Câţi au ajuns în starea asta realmente în urma unor tragedii personale? Câţi nu sunt impostori care câştigă mulţi bani sau nu sunt aruncaţi pe piaţă de samsari care câştigă mulţi bani? Câţi, în sfârşit, nu şi-au ales, pur şi simplu, modul acesta de viaţă?

Sunt cerşetori care îţi bagă sub nas răni care sunt permanent deschise, mult mai mult timp decât s-ar putea accepta în conformitate cu standardele biologiei. Uneori şi culorile par stridente.

Unii îţi spun cât eşti de frumos, de deştept şi îţi fac urări. Legate mai ales de copii şi de viitor în general. Lucruri la care eşti mai sensibil. Trăi-ţi-ar…

Alţii se împodobesc cu copii mici, pui de câine sau pui de pisică. Sumbri pomi de crăciun. Lucrurile mici stârnesc mila. Şi, în general, chiar nu au nicio vină înainte să crească.

În troleibuz, un nebun sau un cerşetor (sau şi una şi alta, pare oricum să aibă mai multe personalităţi, în caz că nu se preface) îţi cere pe un ton ridicat, răstit, bani. Îţi impune mila cu forţa. Trebuie să-ţi fie milă. N-ai de ales. Face scandal. Te uiţi fără să vrei la el, stabileşti contactul vizual. Te dai un pas în spate, dar întinzi mâna spre el şi îi dai. Nu-ţi mulţumeşte. Dar pleacă de lângă tine.

E un pic de milă? Şi un pic de frică? Şi un pic de silă? Măcar să scapi de el. Să nu-l mai vezi pe nebun. Şi dacă nu-i nebun? Urlă şi face urât.

Dar din când în când, pentru o fracţiune de secundă, ai impresia că se opreşte şi te observă atent cu coada ochiului. Nu mai are privirea dusă.

Şi poartă şi adidaşi de firmă în picioare. Te gândeşti în apărarea lui că poate i-a cules din gunoi. Cu toate că par destul de noi. Parcă-ţi pare rău că i-ai dat banul. Dar, oricum, ce era să faci. Ai apucat să te uiţi în ochii lui şi nu mai scăpai de el. Şi, până la urmă, e treaba autorităţilor să scape de ei.

Apoi coboară el. Sau cobori tu. Şi gata.

Să zicem că stăm la masă într-un restaurant sau la o terasă. Apare o cerşetoare. Blondă cu ochi albaştri. Tu îi dai bani. Eu îţi fac observaţie că încurajezi cerşetoria, traficul… Te superi: „Nu dau la ţigani!”. Ai, cum s-ar spune, principii. Rasismul te ajută să îţi rezolvi o parte dintre problemele legate de milă.

Poveştile de mai sus sunt, după cum bine ştiţi, adevărate. La fel ca şi povestea următoare.

Un vad excelent, lângă Piaţa Romană. Atât de multă lume şi atât de multe sentimente contradictorii care sfârşesc prin a-i arunca bani în palmă. Ba că spune o poveste, ba că arată ca bunica sau mama cuiva, ba că se uită înfometată la o vitrină cu produse alimentare… Oamenii îi lasă câte un ciob de bunătate şi de vanitate ca să poată trece liniştiţi mai departe. Le vămuieşte mila, mila cotidiană şi comodă care îi ţine departe şi la adăpost de lucrurile cu adevărat tragice. Şi adună. Banii se strâng.

Bătrâna cerşeşte. Vine dimineaţa, se aşază acolo făcându-şi vizibilă insignifianţa. Întinde mâna. Primeşte.

După-amiaza sau seara, în funcţie de anotimp, se retrage spre casă. Nu vilă nouă, nu lux, dar o casă cu mai multe camere şi grădină într-un cartier bun din sectorul 1. Unde locuieşte singură. Se retrage acasă cu banii câştigaţi. Care nu sunt puţini. Şi, pentru că banul trebuie să circule, bătrâna nu îi pune pe toţi la ciorap. Mai dă din ei, cu camătă, prin cartier. Banii investiţi fac astfel pui.

Se ştie în cartier că e cămătăreasă. Şi că, de modă veche, nu are încredere în bănci. Într-o noapte, un hoţ din acelaşi cartier, după ce sparge una sau două case ai căror proprietari nu erau prezenţi, ajunge şi în casa ei. Bătrâna nu vrea să spună unde sunt banii. Hoţul sfârşeşte prin a o omorî.

Apoi se pune pe răscolit. Între timp umple casa cu excremente dar, culmea, hârtia igienică o foloseşte la altceva. Şi-o înfăşoară pe mâini ca să nu lase amprente pe butoanele sertarelor şi pe uşile şifonierelor.

Nu găseşte decât mărunţiş. Pleacă. Suma mare de bani, aproape o sută de milioane vechi, este găsită abia la cercetarea la faţa locului. După principiul conform căruia cel mai bine ascunzi un lucru la vedere, bătrâna îi ascunsese în spatele lăzii cuierului de la intrarea în casă. Primul lucru de care te loveai.

Cum se poate rezolva problema cerşetorilor? Problemele, de fapt. Mai întâi să-i distingi pe cei adevăraţi de cei falşi. Apoi să-i ajuţi pe cei dintâi. Unde încetează rolul cetăţeanului şi unde începe acela al autorităţilor? Sau al nenumăratelor organizaţii care combat zgomotos sărăcia?

Mila ne aruncă aşadar de fiecare dată într-o dilemă: să-i dau, să nu-i dau? Este vorba despre un om amărât sau despre un fals? Rezolvăm de regulă dilema printr-un gest (până la urmă mai degrabă îi dăm câţiva firfirici, aşa, pentru conştiinţa noastră) şi printr-o scuză pentru că n-am vrea totuşi să încurajăm cerşetoria (al lui să fie păcatul dacă minte).

Te mai ajută uneori şi ei.

„Frumosule, dă-mi nişte bani!”

„…”

„Ce bine miroşi!”

„…”

„Dă-mi nişte haine!”

„…”

„Dă-mi nişte pantofi. Port 41!”

Măcar asta e o certitudine.