Adevăr şi provocare

Frumos e numai adevărul, doar că e insuportabil. Prin urmare, e bine să-l cosmetizăm niţeluş şi să-l punem să voteze cu noi!

Am făcut două mari greşeli în existenţa mea de jurnalist. Amândouă, împotriva unor lideri politici nesuferiţi. În 1991, un timişorean de încredere mi-a vândut un pont. Cică, în 1957, după criza maghiară, Ion Iliescu ar fi comandat epurările şi arestările din Banat. Povestea lui se potrivea ca o mască de fier pe chipul preşedintelui. N-am verificat şi i-am dat drumul, împodobită şi cu nişte epitete proprii. Foarte bine, doar că nu era adevărat. A doua greşeală îl priveşte pe actualul preşedinte. La înghesuială, într-un timp limitat, trebuind să comentez ceva pe tema numărului de generali activi din România, m-am încontrat cu dl Băsescu şi am pierdut lamentabil. Informaţia, preluată din trei surse, era, de fapt, aceeaşi dezinformare răspândită pe internet. Abia prea târziu am reuşit să găsesc un sait serios, cu date credibile. Poate că a doua greşeală nu pare la fel de gravă ca prima, dar cel care a făcut-o avea deja 20 de ani de experienţă în spate. N-ar fi trebuit să pun botul. Le regret, azi, pe amândouă.

Dar nu despre greşelile mele vorbesc. Ci despre un mecanism psihologic pervers care ne face să ne luăm de bune idiosincraziile, prejudecăţile şi să modificăm realitatea după cum poftim, fără a ţine seama de fapte. Hotărâm despre cutare că e vândut, hoţ, necinstit ori prost şi, în funcţie de părerea formată, căutăm dovezi care să-l înfunde pe individ. De cele mai multe ori, socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg. Singura care cedează la proba probelor e prostia. În rest, dacă adversarul e inteligent şi/sau versat, dovezile se strâng greu, iar uneori nici nu există. Ce face, în acest caz, un politician? În dorinţa de a lua în vârful suliţei capul adversarului, politicianul românesc inventează. De exemplu, dl Voiculescu se străduieşte de şapte ani să-l înfunde pe preşedinte. Nu-i iese niciodată, da' asta nu-l descurajează. Cresc în el obida şi furia, până vor exploda. Nu mai vorbim de dl Antonescu. Cât efort se consumă zadarnic să-l transforme în Porumbac, Căcărău, orice, numai să se lipească de el! Nu contează că nu iese. Calomnia rămâne şi sapă. Nici Regele Mihai n-a scăpat. Are vreo importanţă că omul (şi regele, deopotrivă) nici nu a trădat, nici nu s-a-mbogăţit? Folosesc la ceva datele şi probele, dacă am hotărât că adversarul trebuie călcat pe cap? Din aceeaşi categorie fac parte demonstranţii: plătiţi sau eco-terorişti. Propaganda picură ambrozie în sufletele electrizate de ură. Acolo a căzut, îmbătat de dorinţa de răzbunare, Sorin Roşca Stănescu. Nu poate să uite nici acum ruperea bruscă şi năucitoare de preşedintele pe care l-a adorat şi l-a susţinut. Versat, uns cu toate alifiile, răpitorul SRS a muşcat momeala ca un orbete. De partea cealaltă, i s-a răspuns pe măsură: conspiraţii, zguduiri. Agamiţă Dandanache le dădea clasă imitatorilor. El avea probe!

Cele câteva sute de articole pe care le-am scris împotriva celor doi preşedinţi sau a zecilor de politicieni stau şi acum în picioare. Probele administrate sunt verificabile. N-am de ce să mă ruşinez. Sentimentele şi opiniile mele nu s-au schimbat în timp. Dimpotrivă. În ciuda aparenţelor, cei doi lideri seamănă. Găşcari. Săraci, dar cinstiţi. (Doar) ai noştri, ca brazii, cu mustrarea părintească pe piept. Şi ura devastatoare faţă de adversar. Îi deosebeşte numai carisma. Unul e opac ca un geam afumat, altul e transparent ca o sticlă goală.