Strategii electorale
Aproape nici un candidat nu se poate debarasa, în campania sa electorală, de o sumedenie de „legi nescrise“ ale luptei pentru voturi. E amuzant să vezi cum se străduiesc mai toţi – fiecare după înzestrări, după sugestiile sfătuitorilor şi după exigenţele cutumei – să bifeze manevrele de seducţie obligatorii.
Articol preluat din Dilema Veche
Una dintre ele e să fii „popular“: e musai să faci „băi de mulţime“, să baţi oraşe şi sate bine mobilizate de forurile locale de partid, să te pupi cu trecătorii amabili sau entuziaşti, să tragi cîte o sîrbă cordială, cîte o palincă cu pîine şi sare, cîte o strigătură despre ţară, - neam şi victorie. E un comportament ambiguu: pe de o parte acordă foarte multă atenţie votantului de rînd (care trebuie flatat, curtat, tratat de la egal la egal), dar pe de altă parte îl manipulează, luîndu-i pe exponenţii săi de proşti: le dai un pupic, un surîs, o vorbă neaoşă şi te-ai scos! Ai dovedit că eşti băiat de zahăr, de comitet, înfrăţit cu masele, om de-al lor, tocmai bun de pus într-un fotoliu de diriguitor… În genere, candidaţii îşi îndeplinesc obligaţia de a fi „populari“ fără să acorde suficientă atenţie naturii proprii. Unii reuşesc pentru că sînt „populari“ prin naştere şi educaţie. Se topesc în mulţime fără efort, cu naturaleţe, cu chef, cu un procent înnăscut de gregaritate. Alţii însă riscă să devină ridicoli. N au vocaţia „fraternizării“ cu cei mulţi, n-au experienţa comunicării fruste, a spontaneităţii nemăsluite. Ilustrează categoria „Bonjur, popor!“ sau dezamăgesc prin ipocrizie. Nu mai vorbesc despre asumarea ostentativă a unei gesticulaţii „comune“: te duci într-o zi şi stai la coadă, ca tot omul, la vreun ghişeu aglomerat (adică „Uite, nu profit de privilegii, trăiesc cot la cot cu voi, cu nevoile, cu neamul, cu sărăcia!“). Sau, într-o bună zi, iei şmecher metroul, ca să se vadă că nu dai doi bani pe maşini de protocol, pe lux, pe un statut de ştab. Ori faci un tur cu bicicleta (însoţit de tot staff-ul de campanie) pe şoselele patriei sau – de mare efect! – te repezi să dai primul ajutor (de formă) unui bătrîn obosit.
O altă „reţetă“ obligatorie este retorica viguroasă, radicală, inaptă să depăşească, măcar prin abilitate stilistică, printr-un minim efort de bun-gust, gîndirea în alb-negru. „Sînt băiatul bun, care se răfuieşte – de dragul vostru, al ţării, al strămoşilor – cu băieţii răi: cei din celelalte partide combatante, «statul paralel», străinii, colonialiştii, oculta mondială, neomarxiştii, cripto-naziştii etc.“ Democraţia devine astfel libertatea de a fi isteric, de a valorifica furia, autovictimizarea (şi, corelativ, autoeroizarea). Candidatul nu e, pur şi simplu, un politician care promite să se ocupe de binele comunitar, ci este un „mîntuitor“, o apariţie providenţială, o şansă unică pentru naţiunea obidită care îl aşteaptă de veacuri…
De altfel, viaţa noastră politică are, de regulă, chiar şi înainte de episodul electoral, un aspect de gherilă rudimentară. Injuria şi băşcălia predomină asupra analizei riguroase, a argumentului şi a competenţei eficiente. Pînă la urmă, dacă e să ne luăm după atmosfera cotidiană a dezbaterii publice, părem a avea de ales între două fudulii: cea a Puterii şi cea a tranşeelor antiguvernamentale. N-avem acces, ca simpli cetăţeni, la informaţii valide (în afara precarităţii cotidiene), aşa că nu ne rămîne decît să ne bazăm pe afecte difuze: saţietatea faţă de partidul de guvernămînt şi speranţa (oarecum nebuloasă, totuşi) că „ceilalţi“ vor avea soluţii potrivite. Oricum, o schimbare tranşantă e mai bună decît o băltire plină de cearcăne…
A fi intoxicat de tine însuţi
Toţi avem momente în care ne evaluăm şi ne comportăm ca şi cum am fi marea excepţie a unei lumi nesemnificative. Sîntem singurul personaj „marcant“ al vieţii noastre. Dar există supărător de mulţi inşi care trăiesc permanent în euforia propriei lor importanţe, fericiţi, glorios egolatri, concentraţi strict asupra nimbului propriu. N-au dubii, nu pot greşi, sînt un dar făcut omenirii de bunăvoinţa stelelor. Numesc această deviere patologică „intoxicaţia de sine“. Cînd vorbesc despre ei, li se umezesc ochii şi li se dilată fruntea. Dacă sînt prozatori, se referă la performanţa lor pomenindu-i, colegial, pe Thomas Mann şi Dostoievski. Dacă sînt regizori, actori, plasticieni, iubesc arta ca pe un alter ego, ca pe spaţiul optim al propriei idolatrii, ca pe o ocazie a promovării de sine. Au mereu dreptate, sînt mereu la vîrf, nedreptăţiţi, eventual, doar de ignoranţi şi invidioşi. Dacă sînt politologi, fac ce fac şi, indiferent despre ce scriu, te anunţă, în treacăt, că tocmai au venit de la Stanford, că au avut de dat niscaivai sfaturi pe la Bruxelles, că au de făcut faţă unor solicitări planetare. Dacă scriu versuri, plutesc în constelaţia geniilor sau a marginalizaţilor martirizaţi de diferiţi „boieri ai minţii“. Recunosc că, adesea, mi se întîmplă să invidiez croiala unor astfel de personaje. Trebuie să fie minunat să te simţi galaxie, oază fără egal, avatar al zenitului. Sincer vorbind, mă bucur, prin comparaţie, să cochetez, ambiţios, cu neantul…
Se încarcă comentariile...
