Semnal şi avertisment: candidatura lui Teodor Meleşcanu

Valorificând contextul internaţional şi accentuând mizele securitare ale parteneriatului cu SUA, Meleşcanu se propune drept Preşedintele unui time-out la nivel politic.

Să găseşti mizele candidaturii lui Teodor Meleşcanu este poate la fel de complicat ca a desluşi gestul lui Robert Turcescu. Şeful SIE îşi dă luni demisia, iar marţi, alături de 400.000 de semnături strânse cât era încă în funcţie, se prezintă la BEC şi devine candidat.

Apariţia de la Realitatea TV ne lămureşte prea puţin cu privire la motivaţiile şi poziţionarea candidatului. Sub semnul ipotezelor mai mult sau mai puţin probabile stau şi rândurile de mai jos.

Prima observaţie ţine de perspectiva din care este analizată candidatura lui Teodor Meleşcanu, altfel un personaj beneficiind de o cotă semnificativă de încredere publică. Nimeni nu interoghează care ar putea fi impactul electoral al candidaturii, câţi români l-ar putea vota pe fostul Preşedinte ApR. Unghiul este altul: împotriva sau în favoarea cui candidează domnul Meleşcanu, se întreabă pasionaţii fenomenului politic. Ideea unei candidaturi tactice, efect al unei complicate strategii politice, e în mintea multora.

Domnul Meleşcanu pare că sacrifică mandatul liniştit de la SIE pentru a se lansa într-o aventură situată cel mult sub spectrul unei negocieri lucrative înaintea turului al doilea.

Ascultându-l însă pe fostul diplomat, atât de atent în exprimare, care-şi laudă adversarii şi îşi îmbracă în catifea criticile, este aproape imposibil să scapi de percepţia că domnia sa reprezintă candidatul sistemului, al instituţiilor ce caută să-şi salveze reputaţia atinsă de ultimele gesturi ale polticienilor.

Candidatura lasă impresia unui elaborat exerciţiu de PR. Dacă doamna Macovei este candidata societăţii civile, domnul Meleşcanu reprezintă instituţiile din zona de securitate naţională şi de afaceri externe. Avem mai puţin de-a face cu un candidat şi mai mult cu purtătorul de cuvânt al unei cauze. Cineva s-a decis să se aşeze la masă şi să-şi spună povestea, nemaiavând încredere că politicienii pot proteja o reputaţie greu consolidată după intrarea în UE şi NATO.

Vorba blajină şi distincţia domnului Meleşcanu se potrivesc perfect obiectivului. Mesajele sale sunt, totuşi, o contestare a sistemului partinic venită dintr-o zonă mai puţin uzuală. Până acum, partidele noastre erau obişnuite cu autoreglări prin intermediul unor exaltaţi precum Vadim Tudor sau Dan Diaconescu. Acum sistemul instituţional contestă ceea ce pot produce partidele pentru prima funcţie în stat. Este o candidatură semnal şi avertisment în acelaşi timp, o candidatură de avarie (mai ales în cazul în care Iohannis este scos din joc de o decizie a ÎCCJ) şi de control.

Teodor Meleşcanu jonglează cu teme atât din zona Preşedintelui Băsescu, cât şi din cea a premierului Ponta. Se vrea un Preşedinte înţelept şi profesionist, care să-i unească pe români (parcă aţi mai auzit asta undeva, nu?). În acelaşi timp, vrea regionalizare şi în jur de 300 de parlamentari, laudă consolidarea parteneriatului cu SUA şi lupta împotriva corupţiei din ultimii ani.

„Ce m-a determinat să rămân deschis a fost faptul că despre niciunul din potenţialii candidaţi nu am crezut că ar fi foarte potrivit pentru funcţia de preşedinte", spune fostul şef SIE. Avem aici critica explicită a unui sistem. Sentinţele despre primii doi candidaţi sunt şi ele la fel de clare: Ponta recurge la prea multe atacuri, Iohannis nu are substanţă şi anvergură de Preşedinte.

Meleşcanu joacă, din exteriorul sistemului partnic, cartea unităţii şi a stabilităţii, revendicând astfel o credibilitate superioară celei a premierului, cel care a fost făcut din acest discurs elementul central al campaniei sale prezidenţiale. Dincolo de stânga şi de dreapta, moderată, candidatura preia temele esenţiale ale establishmentului: parteneriatul cu SUA, exploatarea resurselor, combaterea corupţiei.

Viziunii generoase despre unitate a premierului i se opun câteva elemente pe care doar în 2012 le-am auzit rostite de o asemenea manieră: Guvern de uniune naţională, bazat pe o majoritate stabilă, cu un prim-ministru care să conducă o echipă de profesionişti; modificarea Constituţiei şi revenirea la mandatul prezidenţial de patru ani; disponibilitatea renunţării la mandat în 2016 pentru a avea concomitent alegeri prezidenţiale şi parlamentare şi a pune capăt coabitării româneşti.

Valorificând contextul internaţional şi accentuând mizele securitare ale parteneriatului cu SUA, Meleşcanu se propune drept Preşedintele unui time-out la nivel politic. Suspendarea competiţiei partinice devine consecinţa firească a citirii în cheie instituţională a momentului în care se află România.

Dominată de tema rolului serviciilor de informaţii în jocul politic, această campanie prezidenţială intră în zona în care instituţiile nu mai stau în spatele partidelor, ci arată că sunt chiar dispuse să le confrunte, odată depăşite nişte linii roşii. Este o dezvoltare pe cât de interesantă, pe atât de periculoasă pentru România, care arată însă nivelul de (i)maturitate al democraţiei noastre.