Proşti de dau în grofi

Cei ce pun problema în acest mod sunt proşti de dau în grofi, pentru că nu în ei trebuie să dea, ci în actualii hoţi. Nu grofii sunt problema şi nici capitalele europene indicate ca fiind mereu prezente în asemenea fenomene, ci nişte escroci care, cu sprijinul unor judecători neinstruiţi sau corupţi, ajung să pună mâna pe proprietăţi ce nu le aparţin.

Cine a avut răbdarea să se uite la emisiunea de pe Realitatea TV a lui Rareş Bogdan, de pe 16 iulie 2013, a putut vedea o probă de naţionalism de secol XIX, fiind scoasă din lada cu teme de rezervă, pentru a câta oară?, „problema transilvană”. Subiectul este următorul: prin utilizarea unor documente false, nişte interpuşi, care s-au erijat în urmaşi ai familiei de grofi Grosz, au intrat în posesia satului Nadăş, din Judeţul Arad. Este clar că e vorba cel puţin de o eroare judiciară, dacă nu chiar de fals şi uz de fals, fapte pe care instituţiile abilitate sunt obligate să le analizeze. Dacă tot ceea ce este scris în recursul înaintat de către păgubiţii din Nadăş este adevărat, avem de-a face cu toate cele trei fapte. Justiţia se va pronunţa, fiind vorba deocamdată de o sentinţă de primă instanţă.

De aici până la a vedea într-o asemenea escrocherie mâna Budapestei nu a fost decât un pas. Realizatorul a anunţat din start că ne va arăta, „cum se fură bucată cu bucată Transilvania”. Va fi vorba de un serial, realizat în toate judeţele cu minorităţi din Transilvania, „despre istorie, despre cum nimeni nu-i apără pe români, cum nimeni nu apără aproape mai bine de o treime din România”. Cu morga de cerber îngrijorat, el cheamă telespectatorii să fie „martorii unei drame de natură să scoale din morminte strămoşii şi să transforme casele de piatră ale ardelenilor în adăposturi pentru năluci”. Şi pentru ca patetismul să atingă cote delirante, recită de pe prompter un fragment ameninţător din „Noi vrem pământ” şi dă drumul la o piesă din folclorul naţionalist. Ideea ce răzbate din acest demers este că grofii unguri ne iau din nou Ardealul prin moştenitori sau interpuşi. Săriţi, că ne iau ungurii iar Transilvania!

În studio s-a aflat ca invitat şi jurnalistul Cornel Nistorescu, în calitate de şef al publicaţiei ce a lansat subiectul. Ferindu-se iniţial de năvodul naţionalist întins de Rareş Bogdan, care l-a prezentat în calitatea sa de „ardelean”, Nistorescu a spus în primă instanţă că nu patriotismul l-a detereminat să demareze ancheta, ci subiectul jurnalistic. Totuşi, în scurt timp, şi acesta ajunge să vorbească de faptul că „Transilvania este plină de zeci de agenţi străini care achiziţionează zeci de mii de hectare”. Nu este vorba de aventura unor oameni isteţi, cum ar putea părea la primă vedere, spune jurnalistul, dar „prea duc spre aceleaşi capitale relaţiile lor, prea par a fi misiţii şi emisarii unor puteri care au în minte un plan mai complicat decât o simplă achiziţie de terenuri pentru speculă în Transilvania”. Şi, în mod inevitabil, apare întrebarea: „este Traian Băsescu parte dintr-un joc mai mare care înseamnă pierderea Transilvaniei pe bucăţele?”

Deci, asta era problema. Nu întâmplător, în ziua în care Preşedintele FMI împreună cu reprezentanţii Băncii Mondiale şi ai Comisiei Europene au avut convorbiri cu Preşedintele României, vorbind despre şansele reale de redresare economică a României şi despre încheierea unui nou acord. Probabil că în episoadele următoare va intra în direct patronul-analistul-consilierul multilateral Cozmin Guşă şi va spune că singura speranţă pentru păstrarea Transilvaniei rămâne glorioasa Armată roşie.

Cei ce pun problema în acest mod sunt proşti de dau în grofi, pentru că nu în ei trebuie să dea, ci în actualii hoţi. Nu grofii sunt problema şi nici capitalele europene indicate ca fiind mereu prezente în asemenea fenomene, ci nişte escroci care, cu sprijinul unor judecători neinstruiţi sau corupţi, ajung să pună mâna pe proprietăţi ce nu le aparţin.

Tema retrocedărilor frauduloase este foarte interesantă pentru presă, gravă pentru autorităţi şi importantă pentru întreaga societate. Dar, de astfel de fraude este plină România, de la Botoşani la Giurgiu şi de la Arad la Vaslui. Etnicizarea jurnalistică a fraudei nu rezolvă problema, ci are menirea de a întreţine o temă care, în mod paradoxal, îi va proteja pe făptaşi, pentru că traducerea fraudei în limbaj etnic va face posibil ca orice cercetare penală a făptuitorilor să fie transformată imagologic în conflict etnic, iar autorităţile să prefere să închidă subiectul doar pentru a nu escalada astfel de conflicte.