Proiect de ţară în curs de lichidare
0
Noua şcoală de medicină politică românească nu mai poate fi depăşită. Secretul ei biruitor leagă medicul şi pacientul într-un pact indestructibil: resemnarea activă. Mai întîi, medicul enumeră doct bolile pacientului, dovedind că le cunoaşte în amănunt.
Apoi, acelaşi medic se angajează să evite orice intervenţie, dar numai pe baza unui nou tratatment. Pacientul constată că medicul contează pe bolile lui şi se retrage acasă, încredinţat că medicina e o formă a sorţii.
Prima certitudine a Programului Naţional de Investiţii şi Relansare Economică prezentat de L. Orban în prezenţa sanctificatoare a lui K. Iohannis e existenţa scriptică şi inexistenţa practică. Altfel spus, caracterul fictiv. Programul a fost scris, a fost prezentat şi nu va fi aplicat. De unde atîta siguranţă? Din experienţă. Mai mult: din fatalism informat. Nici un guvern nu vine la putere, în România, pentru a schimba cursul, ci doar pentru a verifica bunul mers al declinului. Altfel, am fi notat, săptămîna trecută, că Orban şi Iohannis sînt animaţi şi îngrijoraţi. Ce am văzut au fost două siluete ridicînd pancarte cu cifre în faţa avalanşei.
Detaliile programului pot fi comentate pînă la leşin. Teoreticienii nu au întîrziat să îi dezbată alocările, sursele de finanţare şi ţevăria legislativă. Însă plonjonul scolastic trece pe lîngă adevăr. Menirea programului Orban-Iohannis nu trebuia să fie construcţia piramidelor, ci respiraţia gură la gură.
În desăvîrşita lui ignoranţă economică şi financiară, autorul acestor rînduri nu crede că programul va salva măcar una din două prăvălii prinse de faliment în intersecţia Turda cu Averescu. Dimpotrivă, dacă e preocupat de ceva anume, programul e cu ochii pe frizura echipei ce a executat o nouă serie de fotografii aeriene ale ţării. De sus, totul se vede clar, mai puţin ghişeul de la care poţi lua banii ce-ţi ţin prăvălia în viaţă.
100 de miliarde sînt mult. Atît de mult încît numărul nu măsoară ceva precis, ci susţine o proiecţie. O! cîte am drege, dacă, într-adevăr, am avea banii ăştia pe masă şi dacă am şti ce să facem cu ei!
Astfel formulată critica Programului Orban-Iohannis riscă să încurajeze o concluzie nedreaptă: incompetenţa. Nu. Guvernul Orban e doar neales, nu şi incompetent.
Guvernul a făcut faţă bine epidemiei. Adică, a împiedicat transformarea unui pericol într-o catastrofă. Asta, în timp ce PSD şi filiala lui din CCR au folosit epidemia pentru a garanta fiecărui cetăţean libertatea de a vota PSD numai după deliberări prelungite la Terapie Intensivă.
Cu idioţii de detaliu, dar fără erori fundamentale, guvernul a lucrat bine împotriva epidemiei. Aici, e o anume competenţă. Nu administrativă, ci instinctivă. Ca întotdeauna, românii aşezaţi în dispozitiv de luptă au arătat că stăpînesc deplin arta retragerii în munţi. Ştim doar să ne evităm dispariţia. De la această frăţie cu eschiva, temporizarea şi blocajul porneşte tot: şi nemişcarea eternă a metroului din Drumul Taberei şi arta programelor care anunţă decolarea, în plină înmormîntare de piloţi.
O abordare realistă ar fi însemnat ajutorul direct şi imediat. Bani cu destinaţie. Pentru prima oară, o destinaţie onorabilă: guvernanţii. Cu numele lor real: dispreţuiţii, în forme şi forumule diferite, de la un Guvern la altul. Calea de urmat era, aşa cum s-a întîmplat şi nu s-a relatat, metoda blestematului de Trump: napalm pentru birocraţie şi oxigen pentru producţie (încă 4,8 milioande de locuri de muncă, în iunie).
Dar România e învăluită de un pesimism profund şi, pînă la un punct, are tot dreptul să fie captivă acestei bucle depresive. De unde poftă şi încredere într-o viaţă egală cu suma cedărilor de fiecare zi? Economic, politic şi financiar, am pierdut aproape tot. Milioane de oameni de vîrstă productivă, industrii, agricultură, profesii, educaţie s-au stins sau au migrat fără întoarcere.
Ca toate proiectele secretate în România ultimilor 30 de ani, programul Orban-Iohannis perfecţionează orbirea în faţa degenerării naţionale. Criza economică în care ne înecăm acum a fost amplificată monstruos de epidemie. Dar neputinţa, basmele compensatorii şi lipsa de mijloace pe care le repetăm, cu fiecare guvernare, au urcat de altundeva: dintr-o criză culturală neîntreruptă şi devastatoare.
Nu atît cultura în sensul ei artistic şi literar, cît buna aşezare a existenţei - siguranţa celui ce ştie că are de lăsat ceva imaterial şi esenţial celor ce vin după el. Altfel spus: viitorul care ia cu el experienţa celor ce trăiesc prezentul şi devine prezentul celor ce vor trăi după noi. I s-a spus: infrastructură morală. Această legătură care uneşte timpul şi împiedică deriva societăţilor e sensul ultim al culturii. Şi, tocmai în acest punct, cultura noastră se stinge, pe măsură ce lucrurile ce i-au luat locul se aud tot mai tare.
În toată această deplasare spre viaţa fără de cultură, o iluzie: noi, românii, sîntem feriţi şi diferiţi! Mineriada marxist-rasistă anti-rasistă care înghite mintea şi libertatea Occidentului n-a ajuns la noi, iar asta arată ce vîna avem. Perfect inutil. Fanatismul stîngist poate fi injectat de deasupra şi de asta se ocupă, cu o laşitate maşinală, preşedintele Iohannis. Sub protecţie prezidenţială, asaltul asupra familiei a pornit bine înarmat juridic. La fel, reeducarea sexuală şi implantarea teoriei de gen în şcoli, plus infiltrarea delictului de ură în legislaţie - unde ura va fi definită după nevoile cenzurii.
La umbra supoziţiei convenabile despre rezistenţa naturală la îndoctrinare, soarta culturii noastre nu e diferită de cazul occidental. Sîntem reversul unei medalii cu ambele feţe şterse. Educaţia românească s-a risipit.
La primul test major, între 40 şi 50% din candidaţi nu trec de Bacalaureat. Cititul s-a redus la un serviciu de recunoaştere parţială a semnelor. Pentru prima oară în istorie, necesitatea culturii nu mai e evidentă, iar dispariţia ei e plauzibilă. Pe locul ei, stau, deja, fără jenă, fluxuri neîntrerupte de ştiri despre ştiri despre nimic.
Noul material de construcţie al gîndirii fără cultură e pulberea de expertiză: clişeul, cifrele statistice, devizele şi alte fixaţii de unică folosinţă permanentă. Toate zidesc identic şi au la bază seducţia care vine din format. E vorba de acel standard care face din orice, de la teorii politice la buletinul meteo, istorie şi economie, ceva disponibil, comod sau - cu un cuvînt, astăzi, fundamental - friendly. Cîrja care călăuzeşte şi calculează traiectorii, după ce a suprimat bunul simţ. Problema apare din momentul în care această încărcătură vidă se crede şi se proclamă viziune. Rolul culturii dispare.
După 30 de ani, aceast gol a dezvoltat o producţie vastă de alibiuri oficiale şi fantasme birocratice: programul Orban-Iohannis e cel mai recent exponat. Imaginea pescarului care promite capturi record cu undiţe moderne, la marginea lacului secat, nu mai e o caricatură. E noua noastră industrie grea.
Chiar termenul „schimbare“ e suspect. Schimbarea invocată fără încetare, în atîtea programe şi platforme, e, pur şi simplu, o insultă optimistă. Seriozitatea e exclusă, în afara situaţiei în care acceptăm promisiunea cuiva care susţine că poate călători cu liftul, de la Tîrgu-Mureş la Iaşi.
Singura consecinţă a acestor elanuri fără adresă e viteza de afişare sporită a numelor, modelor, modelelor şi etichetelor. De aici, rulajul neîncetat de Programe, Pacte, Alianţe, Contracte, Pariuri, Platforme, Lansări, Re-lansări, Deal-uri şi Proiecte. Cu: naţiunea, poporul, noile generaţii, Europa, viitorul, tineretul, societatea, mediul şi planeta. Bîlbîiala s-a oficializat şi a desăvărşit abilitatea de a evita orice destinaţie. Sistemul, Guvernul, Prim Miniştrii, Preşedinţii şi Miniştrii, Opoziţia şi militanţii ei se exprimă tot timpul, fără să exprime pe cineva. Toată lumea vorbeşte şi scrie, critică şi interpelează, nu pentru că ştie sau pentru că a aflat ceva ci pentru că trebuie să susţină ceva.
Coloanele de cifre, sloganurile-lanţ şi lăbărţata mistică europeană plutesc pe deasupra societăţii, fără să aterizeze într-un loc anume. Cei ce scriu, vorbesc şi au păreri ştiu puţin sau nimic despre realitatea naţională pe care o reduc, dealtfel, la cercul imediat de aliaţi şi prieteni. În schimb, aceiaşi oameni sînt o mitralieră enciclopedică de scandaluri, insinuări, intrigi şi manevre.
Prin şi după programul Orban-Iohannis, procesul continuă şi va continua. Drama se întregeşte. România pierde pilonii de susţinere internă şi cîştigă iluzia verbală a modernizării. Bilanţul real spune ceva coerent doar la capitolul auto-mutilare. Comuniştii au distrus ţărănimea. Reformiştii post-comunişti au distrus proletariatul şi cultura.
Rămînem în seama mînuitorilor de cifre, imagini şi cuvinte. Meschina Comedie se apropie de sfîrşit. Mai sînt cîteva rînduri de scris şi cîteva guverne de votat. Curînd, vom fructifica primul nostru proiect naţional serios: o ţară în curs de lichidare.
Se încarcă comentariile...
