Femeile în cultura politică românească. Ce se poate aştepta de la 2019?

Deşi în 1947 statul român a dat lumii prima femeie ministru de Externe, politica sa de atunci şi până în prezent a rămas încă pregnant marcată de patriarhalism.

În prezent, România se află la coada UE în ceea ce priveşte reprezentarea parlamentară naţională: 21% şi cea locală: 16%. În mediul de afaceri situaţia e chiar mai dezechilibrată. Reprezentarea în consilii de conducere a marilor companii fiind în scădere cu 10% din anul 2010 şi tinzând către zero.

O statistică europeană asupra fenomenului se poate citi aici. Analizând cultura politică românească, se pot sintetiza trei tipuri de susţinere a imperativului de integrare a femeilor pe liste electorale şi în poziţii de conducere ale partidelor şi ale aparatului de stat.

Primul tip de susţinere nu prea înţelege rostul integrării. O priveşte ca străină firii lucrurilor, dar o acceptă pentru că e politic-corect şi o cere UE. Al doilea tip pare oarecum mai egalitarist şi consideră că, dat fiind că femeile constituie 50%din populaţie, e rezonabil să sporeşti reprezentarea ca reflecţie a unei realităţi demografice.

Al treilea tip nu e prea larg împărtăşit, dar e optimist. Consideră că lărgirea influenţei femeilor în politică poate genera schimbări benefice la nivel de climat decizional, de etos, de priorităţi şi de mod de gândi reprezentarea. Acest curent de opinie aşteaptă sincer echilibrarea reprezentării sau chiar depăşirea ei.

Într-o ţară în care, în 2017, 69% din populaţie crede că rolul principal al femeii este să aibă grijă de familia ei, nu va surprinde că există şi un curent de opinie care se opune acestei echilibrări. Şi în acest caz se pot distinge trei perspective.

Prima şi cea mai înrădăcinată în folclorul pantalonocratic consideră că femeile nu sunt clădite pentru politică din acelaşi motiv pentru care că nu sunt abile la volan. Această perspectivă invocă argumente precum firea mai instabilă a celor făcute din coasta lui Adam, iraţionalitatea lor şi incapacitatea de a lua decizii tranşante în momente de criză (aici se adaugă şi comentariul că te pot lasă brusc baltă şi intra în concediu de maternitate).

 A doua perspectivă se înţelege pe sine ca realistă şi îşi exprimă preocuparea cu eficienţa şi succesul unei organizaţii. Susţine o aşa-zisă piaţă liberă a promovării femeii şi o meritocraţie oarbă la aspecte de gen. Ca atare, nu are nimic împotrivă promovării femeilor în primele eşaloane, dar manifestă reticenţă în faţa oricărui sistem de numerus clausus sau de impusă paritate de gen sub pretextul că dăunează  performaţei organizaţiei.

Există o a treia perspectivă împotrivă, despre care vreau să vorbesc mai pe larg. Asta pentru că e mai proaspătă şi reflectă iniţiative venite din partea unor partide noi şi novatoare pe scena politică românească, care încearcă să urce cota de pariate nu doar la 50% (modelul francez), chiar mai sus, la două treimi, cum e cazul partidului DEMOS.

Argumentul contra provine uneori chiar şi din rândul sectorului feminist. Susţine că o substanţială mărire a reprezentării politice şi în funcţii de conducere fără a opera aceeaşi schimbare la nivel mai general de comunitate şi cultură politică poate genera un puternic recul, care ar deservi de fapt idealului egalităţii.

Deşi nu sunt de acord cu acestă perspectivă, îi înţeleg substratul. O promovare mai masivă a femeilor în politică le va expune unei agresiuni simbolice masculofile, care a inventat şi continuă să vehiculeze concepte precum ţoapă, isterică şi piţipoancă, precum o dovedeşte un recent şi lamentabil editorial semnat Andrei Pleşu, ce se poate citi aici.

Nu se poate afirma din păcate că ieşiri de acest fel sunt excepţii. Cultura politică din România nu se limitează doar la parlamentari, miniştri, şi alţi pontaţi administrativ. Spre exemplu, te poţi întreba câţi rectori femei au avut marile universităţi din România, un mediu chipurile luminat, şi răspunsul scoate la iveală acelaşi dezechilibru.

O importantă componentă a unei culturi politice o constituie opinia publică. Hai să aruncăm o privire la feţele celor ce vor comenta performanţa femeilor politiciene din România. Absolut aleatoriu am deschis în această dimineaţă pagina de bloguri a acestei publicaţii. Iată cum arăta ecranul:

Lesne de observat, că, oricât de respectabil, aliniamentul e compus doar din bărbaţi. Am consultat de asemenea Contributors.ro şi am întâlnit aceeaşi uniformitate. În speranţa descoperirii măcar a unui chip de femeie, am lansat o căutare google a celor mai apreciaţi comentatori politici din România. Mi-a apărut ecranul postat de la începutul articolului meu (nu îmi asum logica algoritmului). Nu în ultimul rând, am studiat sondaje privind comentatorii politici cu cel mai mare capital de încredere din România. Rezultatele au fost aproape similare. Dar aici am întâlnit, har cerului, excepţia, Alessandra Stoicescu ocupând un loc fruntaş.

Concluzia, jurnalismul, educaţia şi comentariul politic fac parte importantă din cultura  politică a unui stat. Ca atare, e nevoie de o echilibrare a balanţei de gen şi în aceste sectoare, o echilibrare pe măsura celei ce se aşteaptă în poziţiile de putere. Doar astfel se poate acorda o şansă reală participării femeii în politică şi a orizontului înţelegerii acestei participări, inclusiv a schimbărilor în bine pe care această echilibrare a balanţei le poate genera.