Demnitatea loveşte din nou

Printre gogomăniile spuse în ultimele zile în legătură cu aderarea la Schengen a fost şi asta: că vom negocia problema „cu demnitate, nu în genunchi”. Bravos, naţiune! Îmi închipui că toate instituţiile europene ar trebui să convoace discret reuniuni de urgenţă ca să ia act de marea veste: la Bucureşti, odată cu ghioceii, a scos capul şi demnitatea de sub nămeţii politicii.

Povestea asta cu „demnitatea” e mai veche: şi despre aderarea la UE spun unii că n-ar fi fost negociată „cu demnitate”; şi spre comparaţie, dau exemplul Poloniei, care nu s-a lăsat „îngenuncheată”. În cazul Poloniei, e simplu: chiar a negociat; nu cu demnitate, ci eficient. La noi, chestiunea e un pic mai nuanţată: de fapt, am avut o foarte bună echipă tehnică de negociere, condusă de profesorul Vasile Puşcaş, dar „peste ea” s-a băgat politica guvernului, care a funcţionat pe principiul „zicem ca ei şi facem ca noi”. Aşa că la multe capitole nu s-a prea negociat nimic, guvernul român i-a spus „da” cu gura până la urechi Comisiei Europene, dar n-a făcut ce promisese. Ca dovadă – întârzierile în aplicarea unor reglementări europene şi unor angajamente din Tratatul de aderare. Diverşi oficiali europeni de rang înalt au învăţat de atunci lecţia – greu, dar au învăţat-o: România promite şi nu face. Fentează.

Aşa că scoaterea de la naftalină a „demnităţii” nu e decât încă un artificiu al unor inşi care au exersat practica trăncănelii în studiourile TV şi cred că abureala de acest tip (menită să umfle un pic pieptul poporului copleşit de criză) merge şi peste graniţe. Nu merge. Informaţiile circulă repede (şi nu doar prin canalele TV preferate de guvernanţi), aşa încât accesul de demnitate al corului condus de Crin Antonescu (căci el e principalul exponent al discursului de acest tip) n-are cum fi luat în serios. Motivele sunt foarte simple: dacă demnitatea chiar ar fi o valoare pentru politicienii români, i-ar găsi o întrebuinţare şi „la intern”, n-ar flutura-o doar pe sub nasul miniştrilor germani sau olandezi. Nu de alta, dar nu poţi vorbi despre demnitate în numele unui guvern al cărui premier e acuzat de plagiat de o comisie a Universităţii şi se face că plouă. Nu le poţi vorbi aşa tocmai nemţilor, ai căror miniştri acuzaţi de plagiat şi-au dat demisia (cu o ultimă resursă de demnitate) nu doar pentru că au fost dovediţi de comisii universitare, dar şi pentru că opinia publică a fost indignată. Nu poţi negocia „demn” cu Uniunea Europeană când acasă faci tot felul de tertipuri pentru a nu lăsa Justiţia să funcţioneze independent. Nu ai cum să fii credibil în accesele de demnitate ultragiată atunci când raportul Comisiei Europene spune că ai în guvern miniştri cercetaţi penal şi, fără nici un pic de demnitate, răspunzi că oficialii europeni „au numărat greşit”: adică dacă nu-s trei, ci doi, Guvernul devine cu 33% mai „demn”?

Gogoriţa asta cu „demnitatea” în raporturile cu alte ţări e de secolul XIX sau de regim autist. Coreea de Nord îşi exprimă „demnitatea” dând drumul la câte-o rachetă şi aplaudând intern că „le-a făcut-o” americanilor. Pentru comunismul dinastic din Coreea de Nord, are o oarecare logică. Dar între ţări democratice şi partenere cum sunt cele din UE, tunurile verbale de acest tip nu sunt decât o formă de auto-etichetare: „noi, subsemnaţii, politicieni români, dintre care unii cercetaţi penal, alţii scăpaţi de anchete şi conflicte de interese prin tot felul de şemecherii nedemne, vă rugăm să ne primiţi în Schengen aşa corupţi cum suntem, că dacă nu, o să facem o criză de demnitate la televizor”.

Că România îndeplineşte condiţiile tehnice pentru intrarea în Spaţiul Schengen – e adevărat. Că, dincolo de asta, unele guverne din UE tot repetă că avem o problemă gravă cu corupţia şi ai noştri se fac că nu pricep – are un oarecare sens: se simt cu musca pe căciulă. Dar să invoci „demnitatea” când eşti acuzat tocmai de comportamente nedemne e o dovadă de submediocritate politică şi demagogie crasă.