Cine sunt candidatele la Primărie şi ce vor ele?

Când o femeie intră în politică, se schimbă ea, când multe femei intră în politică, se schimbă politica – o parafrază parţială după aserţiunea curajoasă a preşedintei chiliene Michelle Bachelet – care devine, în contextul alegerilor locale, o ipoteză verificabilă.

Intrarea în cursa electorală a unui număr de femei, număr căruia mă feresc să îi ataşez vreun atribut – pentru că ar fi parţial sau forţat – schimbă în mod consistent dinamica electorală. Vestea bună e că prezenţa unor femei în oferta electorală nu mai e percepută ca un exotism care trebuie anunţat, deci identitatea de gen nu mai e neapărat un element de strategie şi comunicare politică. Lungul drum de la „Încearcă şi cu o femeie!“, sloganul inept folosit de candidata PRM Codruţa Arvinte şi moşit probabil de cele mai misogine minţi, este pavat, însă, de forme mult mai subtile de misoginie care vor fi testate, într-o primă fază, la alegerile locale.

E un truism, dar încă mai funcţionează prejudecăţile asupra capacităţii de leadership a femeilor. Imaginea canonică a candidatului la primărie a fost multă vreme cea a bărbatului care extrapolează rolul tradiţional de pater familas către pater urbis. Cu mânecile cămăşii suflecate şi uneori cizme de cauciuc, asezonate unor schimbări bruşte de personalitate, ca în cazul diplomatului Mircea Geoană, care se voia natural într-o ipostază total străină lui, primarul defilează prin praful pitoresc al străzilor neasfaltate. Trebuie să fie un aşa-zis gospodar, oricât de mult provincialism şi proastă înţelegere a fişei postului ascunde sintagma. Mai mult, trebuie să folosească forme verbale ciudate, paterne pe de-o parte, proaspăt ieşite dintr-un cocon al bunăvoinţei, pe de altă parte: „le-am făcut bucureştenilor un părculeţ, voi avea grijă de copiii locuitorilor sectorului x, le voi asigura protecţie…“. Doar că aşteptările electoratului s-au rafinat şi, dincolo de elenul gospodăresc, e limpede că alte elemente compun fişa postului unui viitor primar şi proiecţiile electoratului despre acesta; se înţelege din ce în ce mai mult că în chestiuni edilitare viziunea, capacitatea managerială şi grija faţă de cetaţean înţeleasă corect sunt esenţiale şi nu voluptatea candidatului de a se plimba în cizme prin praful oraşului.

În acest moment de ruptură imagologică, candidatura unor femei la funcţii tradiţional masculinizate reprezintă nu doar un test pentru electorat, cât şi o probă de repoziţionare a mesajelor de campanie construite în jurul identităţii de gen.

E o greşeală tactică să mizezi pe gen ca element central de comunicare, ba dimpotrivă, un mesaj alb, fără a accentua valori asociate feminităţii sau revenidcate din rolurile de gen, e dezirabil. Candidatura unei femei nu trebuie văzută ca fiind un accident fericit, o ruptură de ritm, un exotism de care facem caz şi pe care îl aplaudăm frenetic, ci dimpotrivă, parte a unui exerciţiu democratic firesc.

Până acum, cele mai vizibile candidate sunt, cum era de aşteptat, Gabriela Vrânceanu-Firea (PSD), Laura Chiriac (ALDE), Cristina Pocora (PNL) şi Clotilde Armand (USB). La sectorul 1, PNL o avea ca primă propunere pe Diana Tuşa, care începuse o pre-campanie destul de consistentă ca mesaje, dar care a fost, în bunul spirit al disonanţei cognitive a PNL-ului, înlocuită de Alexandru Nazare.

Cristina Pocora

E, totuşi, salvatoare candidatura Cristinei Pocora (pentru Primăria Sectorului 3) în contextul dinamicii ambigue a PNL-ului, partidul care a adus pe agendă cotele de gen, deşi a propus 7 candidaţi sau, după aritmetica râzgândirilor succesive, 10 candidaţi pentru Primăria Generală şi primăriile de sector. Cristina Pocora e, deci, figura salvatoare a PNL-ului, deşi propunerea ei nu ar fi trebuit să vină ca soluţie de criză, ci o ofertă electorală corect asumată a partidului.

Gabriela Vrânceanu-Firea

Dintre toate candidatele, Gabriela Vrânceanu-Firea are cea mai vizibilă pre-campanie. După o serie de declaraţii hazardate şi, la limită, ridicole pentru tot ce înseamnă feminitate, autonomie, echitate: „Ideea mea de forţă este aceea că o femeie face curat zilnic după mai mulţi bărbaţi. Cred că bucureştenii au nevoie de o femeie la primărie”, pare să-şi fi reconfigurat strategia de comunicare renunţând la aerul profesoralo-matern al femeii care „face curat după bărbaţi” şi să mizeze, cel puţin până acum, pe resorturi nebănuite ale eleganţei în comunicare. E greu de imaginat, însă, cât va dura până va arunca din nou în spaţiul public o declaraţie năucitoare.

Laura Chiriac

Candidata ALDE pentru sectorul 1 a reuşit cu o eficienţă care a atins perfecţiunea, să genereze deja o anecdotică bulivardieră pe marginea căreia voi evita să glosez. E limpede că e printre cei mai bun comunicatori din această campanie, însă evenimentele recente, explicaţiile de după şi toate ramificaţiile poveştii de dragoste extraconjugală aduc un deserviciu femeilor candidate, în general. Dubla masură a moralităţii publice e vizibilă şi aici, un bărbat surprins în ipostaze similare ar fi fost poate chiar admirat, la limită, invidat pentru proba virilităţii şi a masculinităţii.

Clotilde Armand

E probabil cea mai interesantă şi ofertantă imagologic candidată. Susţinută de USB, singura formaţiune care a respectat integral echitatea de gen, propunând 3 femei şi 3 bărbaţi pentru cele 6 sectoare, Clotilde Armand are ceea ce am putea numi lejer CV-ul corect: manager Egis România, studii la Massachussetts Institute of Technology şi Ecole Centrale din Paris, surprinzător de fluentă în limba română, cu o strategie de comunicare gândită cu mult tact şi decenţă, fără sclipiri de geniu al comunicării, dar şi fără stridenţe.

În cazul lui Clotilde Armand, testul electoral va avea o dinamică nouă: nu e doar femeie candidând pentru un post tradiţional masculinizat, ci e o franţuzoaică, aparent străină de realităţile sectorului 1, sector care nu e doar zona centrală, copilul alintat în care s-au pompat bani şi grijă ediliară în ultimele mandate, ci înseamnă şi Griviţa, Bucureştii Noi, Dămăroaia, spaţii în care e foarte probabil ca Armand să pară corpul străin. Totuşi, rămân la ideea că de departe cea mai interesantă candidatură e a lui Clotilde Armand şi că prezenţa ei, chiar şi în Consiliul Local, ar aduce mai mult firesc, tact, profesionalism, bun gust în definitiv.

Roxana Wring

O candidată cu un CV similar este Roxana Wring, propunerea USB pentru sectorul 3, preşedintă a Asociaţiei ProDoMo, absolventă London School of Economics, cunoscută în societatea civilă pentru activitatea ei longevivă şi consistentă în apărarea patrimoniului. E, probabil, singurul candidat pentru primăriile de sector care înţelege literal sintagma de civil servant şi care, întoarsă din Londra, a ales să poarte lupte pentru conservarea clădirilor de patrimoniu, uneori cu sorţi de izbândă, alteori frământate sau boicotate de opreliştile şi sincopele distopiei din administraţia locală.

Administrarea Bucureştiului a fost, până acum, un şir îndelung de rateuri, de afaceri imunde, de lipsă de viziune combinată cu nepăsare sistematică şi cu stridenţa kitsch-ului sufocant al unor reconstrucţii dezolante, de improvizaţie plasticată şi urâtă, în cel mai ţipător şi jalnic mod. Finalmente, de lipsă de grijă faţă de cetăţean. Nu ştiu dacă intrarea în cursă a acestor candidate şi a altora, pentru că lista nu e completă, poate schimba în mod fundamental, la faţă, Bucureştiul. Dar, în mod cert, câteva dintre aceste candidate, ajunse în funcţii-cheie ale administraţiei locale, vor încerca să transforme oraşul sau bucăţi din el într-unul care să-şi merite locuitorii. Vor încerca, asta e cert.