File de istorie a Festivalului Enescu
0
O plimbare relaxată printre panourile expoziţiei retrospective a festivalului, din foaierul Sălii Palatului, te poate introduce în culisele Festivalului Internaţional „George Enescu“.
Pe toată durata actualei ediţii a Festivalului Internaţional „George Enescu“, care se încheie în aceste zile, iubitorii de muzică clasică, dar şi de istorie au putut admira pe îndelete, în foaierul de la etajul II al Sălii Palatului, o extrem de interesantă expoziţie trasând istoria prestigioasei manifestări. Câte un panou dedicat fiecăreia dintre cele 20 de ediţii de până acum ale Festivalului oferă trecătorului mai mult sau mai puţin grăbit informaţii esenţiale despre istoria manifestării, în ultimă instanţă despre istoria muzicii româneşti. În primul rând de ordin fotografic: numeroase fotografii cu muzicienii invitaţi la Bucureşti sau din concertele pe care le-au susţinut aici, dar şi afişe, programe de sală, alte „efemeride“ din noianul trecerii anilor...
Cel care le-a adunat pe toate cu sfinţenie, le-a păstrat timp de atâta amar de vreme şi acum, în Anno Domini 2013, a muncit pentru a le aduce pe toate la un loc şi a concepe aceste panouri evocative este muzicologul şi istoricul muzical Viorel Cosma. În vârstă acum de 90 de ani, acesta este probabil cel mai bun cunoscător al vieţii muzicale româneşti de-a lungul deceniilor, totodată autorul celor mai multe lucrări autohtone de specialitate, un tezaur lexicografic imposibil de evitat pentru oricine vrea să se informeze în acest domeniu.
Lumină de septembrie
Sala Palatului e renumită pentru congresele ţinute aici de dictatorul Ceauşescu, care strângeau la Bucureşti mii de delegaţi din toate colţurile ţării, veniţi să aplaude şi să facă act de prezenţă. Desigur, nu este o sală de concerte propriu-zisă, acustica e mai mult decât deficitară, dar ne putem gândi că succesivele ediţii ale Festivalului Enescu de după Revoluţie au înnnobilat într-un fel acest spaţiu, au exorcizat oarecum răul pripăşit atâtea decenii în toate colţurile clădirii-mamut...
În lumina clară şi blândă a după-amiezelor de toamnă, aşteptând să bată gongul concertelor din seria „Mari orchestre ale lumii“, ca să-i vadă şi să-i audă pe cei mai bine cotaţi muzicieni pe plan internaţional ai momentului, vizitatorul tihnit se poate plimba, la etajul II, printre cele 20 de panouri dispuse în ordine cronologică (e-adevărat că, faţă de prima dispunere, o reamplasare a lor a stricat ordinea anilor, dar aceasta poate fi, totuşi, dedusă uşor de un privitor atent).
Prin faţa lui se perindă astfel imaginile a mari muzicieni ai secolului XX, instrumentişti legendari, de geniu – de la Yehudi Menuhin şi David Oistrah, la prima ediţie, cea din 1958, până la contemporanii Daniel Barenboim sau Zubin Mehta. Fulguranta lor trecere prin îndepărtata urbe bucureşteană a rămas astfel marcată, pentru posteritate, de obiectivul aparatului foto, ajutat ulterior de minuţia cercetătorului Viorel Cosma.
Adolescentul meloman
Pentru a ne descrie culisele acestor vechi ediţii ale Festivalului Enescu, am apelat la un nume cu greutate în comentariul muzical autohton, muzicologul şi criticul muzical Dumitru Avakian, considerat oarecum un „rebel“ faţă de direcţia mainstream a criticii dâmboviţene de întâmpinare. Acum în vârstă de 70 de ani, muzicologul – etnic armean, născut în timpul războiului în Cetatea Albă, în partea de Românie smulsă în prezent din trupul ţării – îşi aminteşte... Pe principiul proustian al memoriei involuntare, fotografiile de pe panouri îi trezesc amintiri, scurte fulguraţii din noianul anilor, „sunete smulse din trecutul vieţii“, cum spunea poetul...
Avea 16 ani în 1958, când regimul comunist, la putere în acea vreme, a decis să omagieze personalitatea lui George Enescu – stins în urmă cu trei ani, departe de ţară, la Paris – printr-un festival internaţional care să-i poarte numele. Tânărul adolescent pasionat de muzică nu a lipsit de la acel eveniment major, chiar dacă, spune, nu a putut asista la toate concertele, aşa cum şi-ar fi dorit... Era „începutul unei frumoase prietenii“: avea să fie prezent la fiecare din cele 20 de ediţii care au urmat, chiar şi la cele din cei mai negri ani ceauşişti – „iepoca de aur“, cum spune acum cu sarcasm muzicologul –, când festivalul decăzuse la nivelul unei manifestări locale. Dar să nu anticipăm...
Cultul personalităţilor
Dumitru Avakian integrează bine acea primă ediţie a Festivalului Enescu – legendară, „cea la care aş dori să mă opresc în primul rând“, cum spune – în tot contextul politico-istoric de atunci. Să nu uităm că România era condusă de regimul de care era condusă, reaminteşte muzicologul, un regim bolşevic, internaţionalist, dar care dorea să-şi consolideze cât mai mult poziţia internă şi dădea deja semne ale unui firav naţionalism.
În acest context, figura lui Enescu – un mare muzician, atât ca violonist, cât şi în calitate de compozitor, acum însă mort şi care, în plus, nu se remarcase prin critici prea directe la adresa regimului (deşi dezaprobarea se ştia şi se simţea, dar mai mult într-un mod tacit) – era cum nu se poate mai nimerită pentru ipostazierea sa ca exponent al geniului milenar al poporului român. O mai păţiseră şi alte figuri majore ale spiritualităţii româneşti: Eminescu în primul rând, apoi Nicolae Grigorescu, pentru arta plastică, într-o primă fază Ciprian Porumbescu, pentru cea muzicală...
Un modern confiscat de tradiţionalişti
Cu toţii au fost puşi să tragă la „jugul“ tradiţionalismului românesc şi să fie consideraţi exponenţi ai tradiţiei „carpato-danubiano-pontice“! Cu toţii erau, însă, creatori de o teribilă noutate în epoca lor, inovatori de excepţie ai limbajului specific artei lor! Până în ziua de azi (şi cine ştie cât de-acum încolo), ei rămân, pentru publicul larg, drept creatori tradiţionali, când ei de fapt erau exponenţi ai celei mai acute modernităţi, în momentul când şi-au creat operele! De-aici, evident, şi respingerea, mai ales a tinerilor, faţă de aceste figuri demonetizate de o îndelungată propagandă: Eminescu, Enescu, Grigorescu, cu toţii citaţi, dar neînţeleşi de fapt...
Este atât de frapant cazul lui Enescu, care în epoca sa era un compozitor de o teribilă modernitate, integrat, evident nu chiar avangardei, dar celui mai clar modernism, în niciun caz un tradiţionalist, ci unul care doar folosea, în haine moderne, fondul muzical tradiţional autohton... „Enescu a fost prea modern pentru conservatori şi prea tradiţional pentru avangardişti“, spunea însuşi Daniel Barenboim la conferinţa de presă de la deschiderea festivalului... Cultul acestor figuri a fost preluat de regimul naţional-comunist al lui Ceauşescu şi dus mai departe, până în anii ‘80, când nu a mai fost loc pentru nimeni, în afară de multilateralul „geniu al Carpaţilor“. Dar să nu anticipăm...
Întâlnire de gradul trei: Menuhin şi Oistrah
În acelaşi timp, festivalul din 1958, prin muzicienii invitaţi pe care i-a avut, era şi un loc de întâlnire, pe pământ românesc, a unor muzicieni provenind din cele două mari blocuri ideologic rivale, ceea ce, în acei ani, era mare lucru. Semnificativă a fost cea dintre doi mari violonişti: Yehudi Menuhin şi David Oistrah. Ambii sunt de origine evreiască, dar Menuhin era cetăţean american, pe când Oistrah cetăţean sovietic.
Cei doi erau anunţaţi pe afişul festivalului (acesta, de altfel, este reprodus în expoziţie, în panoul dedicat ediţiei 1958, inaugurale), dar în concerte separate. Întâlnirea dintre ei, când au cântat împreună Concertul pentru două viori în re minor de J.S. Bach (acelaşi concert cântat, marţi, de Maxim Vengerov împreună cu tânărul Vlad Stănculeasa!), spune muzicologul Avakian, nu era planificată şi nu a fost anunţată publicului larg, fiind un moment de graţie la care au asistat doar cei mai norocoşi!
Primul „Oedip“ românesc
Un alt lucru important legat de ediţia inaugurală 1958 a Festivalului – cea pe care Dumitru Avakian ţine s-o puncteze în mod deosebit, ca început de proiect şi, în acelaşi timp, ca paradigmatică pentru desfăşurarea manifestării în comunism; restul nu sunt decât detalii punctuale... – este prima reprezentaţie pe pământ românesc a capodoperei enesciene „Oedipe“. Mai bine zis „Oedip“ – aşa cum a şi fost cunoscută, aici, până după 1990 –, pentru că libretul original, în franceză, al lui Edmond Fleg a fost înlocuit cu o variantă românească, în traducerea lui Emanoil Ciomac.
Damnatul rege al Thebei
Desigur că pentru noi această primă reprezentaţie (22 septembrie 1958, în regia lui Jean Rânzescu) este una legendară, în primul rând datorită interpretării de referinţă a lui David Ohanesian, în rolul tragic al damnatului rege al Thebei. Lucrurile nu au stat nici aici, însă, foarte simplu, după cum ţine să puncteze maestrul Avakian, amabilul nostru „Virgil“ („ghid“) în labirintul panourilor retrospective.
În primul rând, aşa cum spuneam, autorităţile nu au permis cântarea opusului enescian în franceza în care a fost gândit – o limbă „cosmopolită“, la urma urmei –, ci au solicitat această variantă într-o română neaoşă. Nu se făcea, nu-i aşa?, ca geniul enescian, pur românesc şi tradiţional, să fie omagiat într-o limbă de circulaţie internaţională, pe care comuniştii, din principiu, nu o mai agreau (ei fiind, de altfel, pasionaţi doar de limba rusă).
Un Oedip teluric
În plus, după prima reprezentaţie, finalul montării a trebuit modificat şi s-a jucat astfel în continuare. Nu era posibil ca Oedip să se înalţe în lumină şi în spiritualitate, aşa cum gândise epica operei titanul Enescu, el trebuia să fie arătat ca murind pe pământ şi rămânând aici, la nivel teluric.
Într-adevăr, comuniştii nu agreau nicio referire la spiritualitate sau la orice transcendent, pentru ei toate lucrurile – inclusiv, sau mai ales, moartea – erau exclusiv naturale, şi aşa şi trebuiau să rămână. Puţini ştiu, dar, sătul de aceste şicane, marele dirijor Constantin Silvestri – cel care condusese muzical montarea opusului enescian –, peste doar un an, s-a expatriat definitiv din România (pe pământ britanic).
Unde este concursul de canto?
Continuăm şi ajungem astfel la întunecaţii ani ’80, „obsedantul deceniu“ al perioadei comuniste... În acei ani, povesteşte Dumitru Avakian, festivalul decăzuse la nivelul unei manifestări locale; nu mai erau chemaţi invitaţi internaţionali de renume, cântau mai mult „noi şi-ai noştri“... Din lipsă de fonduri, bineînţeles – blestemata „ieconomie“ ceauşistă –, dar şi din alt motiv: nimeni şi nimic nu mai putea concura sau umbri geniul lui Nicolae Ceauşescu; nici măcar Enescu sau alt muzician de mare renume... Mai aveam puţin şi – dacă lucrurile ar mai fi continuat –, pe modelul lui Mao, Ceauşescu ar fi fost declarat cel mai mare compozitor şi muzician născut în spaţiul CDP (carpato-danubiano-pontic), şi nu numai...
Nu doar atât: şi Concursul internaţional de interpretare, veritabilă „pepinieră“ a tinerilor artişti, a fost sistat în acei ani de tristă amintire. Maestrul Avakian are şi obiecţii faţă de actuala structură a festivalului. E foarte bine că s-a reintrodus acest concurs, spune el, dar nu este de acord cu decizia actualului director (Ioan Holender – n. red.) de a suprima secţiunea de canto. Cântecul este ceva complex, nu se reduce doar la ariile de operă, explică Avakian, zâmbind dar ferm în afirmaţii; există aşa-numitul lied, există aşa-numita „melodie“ (în franceză), şi există şi cântecul de operă...
Se încarcă comentariile...
