12 septembrie – Requiemul pentru sufletele celor vii

Si, Maestro! Despre asta e vorba...

De cîţiva ani, mă gîndesc dacă nu cumva ar fi legitim din punct de vedere artistic ca cineva să pună în scenă Requiem-ul lui Verdi. Într-atît de operatică mi se pare muzica în sine, dar şi relaţia muzicală dintre vocile soliştilor, dintre voci şi cor, dintre orchestră, voci şi cor, încît aş găsi foarte potrivită o montare scenică. Este, de altfel, singurul Requiem pe care îl cunosc şi care mi-a provocat un asemenea gînd.

Geniul lui Verdi a înţeles că Requiem-ul este, mai ales, tămăduitor pentru sufletele noastre sfîşiate de durerea pierderii cuiva. Spre deosebire Requiem-ul lui Mozart, care te scoate din lumea aceasta şi te face să vezi pur şi simplu sufletele duşilor plutind, sau de cel magnific al lui Berlioz, care te scoate cu totul din cele bisericeşti şi este, mai degrabă, un oratoriu eroic, Requiem-ul verdian se păstrează undeva la mijloc. Eşti cu un picior în biserică şi unul în afara ei – aşa cum sîntem mai toţi, în fiecare zi a vieţii noastre.

Requiem-ul, se ştie, este o slujbă religioasă pentru sufletul răposaţilor. Mulţi compozitori (Verdi este doar unul într-un şir lung şi prestigios) au încercat să extragă Requiem-ul din canonul bisericesc şi să-l livreze muzicii lumii. În fond, grija pentru sufletele aproapiate care s-au dus nu e doar a preoţilor şi nu se manifestă doar în biserică. Şi dacă recunoaştem că grija pentru orice suflet dus este, un pic măcar, şi grija pentru sufletul nostru cînd i-o veni vremea să se ducă, atunci înţelegem imediat de ce Requiem-ul a devenit aproape un gen muzical în sine, de mare atractivitate pentru compozitori şi public.

În general, compozitorii au preluat textul latinesc al slujbei religioase, precum şi structura clasică a slujbei şi le-au adăugat muzica. Spun ”le-au adăugat”, pentru că muzica este, în slujba religioasă, doar un suport adecvat pentru cuvînt. Preluat de compozitori, dus în regatul supremaţiei muzicii, Requiem-ul a căpătat o altă faţă, pentru că s-au putut găsi compozitorii să scrie muzica pe măsura vorbelor.

Părţile mari ale slujbei s-au păstrat şi în compoziţii, chiar dacă unii compozitori au preferat să le reordoneze. Numele Requiem vine de la primele cuvinte ale slujbei religioase: ”Requiem aeternam dona eis, Domine” (Odihneşte-i pe ei în pace, Doamne), ”requiem” fiind forma de acuzativ a substantivului ”requies”, care înseamnă odihnă. (De aici şi recreaţie).

Giuseppe Verdi a scris Requiemul său în 1873. Avea 60 de ani. A fost provocat de vestea morţii scriitorului şi patriotului italian Alessandro Manzoni, care, ca şi Verdi, era unul dintre intelectualii Risorgimento-ului (unificarea italiană care a avut loc între 1815 şi 1870). Verdi îi recunoştea lui Manzoni o anume senioritate atît în planul luptei politice cît şi al artei, îl admira privindu-l de jos în sus ca să zic aşa, deşi asta poate părea astăzi ciudat. În fond, nici unul dintre contemporanii săi italieni nu a avut nici pe departe statura artistică a lui Verdi. Dar asta este ceea ce vedem noi acum, privind în urmă. În acele zile, chiar şi pentru Verdi, Manzoni era o statuie vie. În orice caz, acest tip de admiraţie dovedeşte, de fapt, generozitatea şi curăţenia sufletească a marelui Verdi. Un geniu admirat încă în timpul vieţii sale care e capabil să-şi  admire la rîndul său contemporanii este, înainte de orice, o mare lecţie de umanitate. E sigur că Verdi a alcătuit Requiem-ul folosind mai vechi note. Mai întîi, ceea ce scrisese cu cinci ani în urmă, în 1868, cu ocazia decesului lui Rossini, dar şi altele – ”urme” muzicale din Requiem putînd fi recunoscute în cîteva din operele sale. A rezultat o compoziţie impunătoare, vastă, puternică. Sigur că un om, la 60 de ani, se gîndeşte la propria-i moarte mai des decît unul, să zicem, la 30. Sigur că în acest Requiem există şi momente care, mai degrabă, sînt reflecţii ale compozitorului în faţa ideii morţii în general şi a morţii sale în special. Acestea sînt momentele în care interogaţia se amestecă cu rugăciunea şi fortifică credinţa. De aceea, Requiem-ul verdian place atît de mult. Nu doar pentru că, în fond, fiecare dintre noi a pierdut pe cineva drag la un moment dat şi se gîndeşte adesea la sufletul acela, dar pentru că în orice gînd pe urmele celui pierdut se află şi umbra gîndului la propria noastră pierdere, cu toată anxietatea sa. Acestui sentiment (sau ce altceva o fi) îi vorbeşte Verdi.

În Requiem-ul lui Verdi, muzica vine din adîncuri, ca o vibraţie gravă a corzilor şi merge spre lumină, spre eliberarea finală. Este, în fond, traseul pe care îl dorim cu toţii pentru sufletele celor duşi, pentru sufletele noastre şi spentru sufletele celor care vin după noi. Dacă Mozart descrie în Requiem-ul său, cu forţa şocantă a unui geniu care nu aparţine acestei lumi, ce se întîmplă acolo sus, Verdi ne spune ce se întîmplă cu noi, înţelegînd prin ”noi”, suma umană a celor care au plecat, a celor care sîntem pe aici şi a celor care vor veni. În acelaşi tump, nu poţi să nu te întrebi dacă nu cumva muzica este ceva din afara lumii noastre care trece pe aici pentru a înălţa, spiritualiza şi, în cele din urmă, mîntui această lume.

La Bucureşti, Antonio Pappano a condus ansamblurile Academiei de Muzică Santa Cecilia şi pe soliştii Saimir Pirgu, Rene Pape, Liudmyla Monastyrska şi Ekaterina Semenchuk producînd o muzică pe alocuri înălţătoare, pe alocuri liniştitoare, luminoasă de la cap la coadă şi plină de substanţă ideatică. Ceea ce am auzit astă-seară pe scena sălii Palatului este perfect comparabil cu orice altă versiune de primă mînă a Requiem-ului verdian. O să o spun cu riscul că voi supăra pe unii, Pappano a produs la Bucureşti un Requiem mult mai bine calibrat sonor şi mai bogat în semnficaţii sufleteşti decît, de pildă, cel produs de Abbado la Roma cu orchestra RAI, în 1970, avînd un dream-team solistic sub baghetă (Pavarotti, Ghiaurov, Scotto, Horne) sau decît cel produs de Karajan la Viena, în 1984, cu Carreras, van Dam, Tomowa-Sintow şi Baltsa ca să citez doar două dintre cele mai apreciate versiuni are marelui opus. Deliberat, Pappano a produs un Requiem lipsit de misticism, înţelegînd în acelaşi timp că scoaterea sa din biserică înseamnă nu doar abandonarea de dragul muzicii a sensului său profund, ci regăsirea unui alt sens, cel puţin la fel de înalt: cel a reflecţiei la propria stare.  Au fost părţi ale Requiemului (precum ”Angus Dei” sau ”Lux aeterna”) în care am avut aproape revelaţia descoperirii unei noi muzici – în orice caz, am avut revelaţia unei trăiri speciale, aproape egală cu liniştea din lumea sufletelor care au evadat deja din trupuri. Requiem-ul sub Pappano nu a fost o rugăciune, desigur, dar a fost o formă superioară de grijă pentru suflete. Deopotrivă pentru sufletele celor vii şi morţi.

PS Dacă îmi permiteţi să fiu cîrcotaş, aş spune că a fost un singur punct în care am fost neplăcut surprins la acest concert. Chiar la început, cînd vocile masculine ale corului atacă ”Te decet hymnus, Deus, in Sion”, tenorii din corul Santa Cecilia au sunat soldăţeşte, cu avînt şi dăruire, pierzînd cu totul acea umbră care se cere a fi avută, ca un voal negru, pentru voci la începutul Requiemul. Eliberarea li lumina eternă vine abia la sfîrşit, totuşi. Şi a fost cumva păcat de această scăpare vocală, pentru că începutul, primele note venite din corzi, au fost cu adevărat minunate, iar vocile tenorilor aproape au stricat starea indusă de primele sunete.