Elisabeth Raţiu a cunoscut cele mai zbuciumate momente din istoria României, dar a crezut mereu în România democrată despre care îi vorbea soţul său, Ion Raţiu. Alături de el a încercat, în 1946, să înlăture Cortina de Fier care avea să cadă peste o Românie măcinată de război, de eşecurile regimului Antonescu şi de guvernul Petru Groza.

Complotul comuniştilor, care au trucat rezultatul alegerilor (câştigate, de fapt, de ţărănişti), nu le-a permis, dar Elisabeth şi Ion Raţiu nu au renunţat. Au plecat înapoi în Anglia, unde au reînvăţat ce înseamnă viaţa politică liberă şi adevăratele idei democratice. Cu experienţa celor 50 de ani de exil s-au întors în România anului 1990, o Românie care ar fi putut să facă primii paşi către valorile Occidentului.

Au găsit, în schimb, sub o iluzorie perdea democratică, aceleaşi tehnici comuniste: manipularea presei, folosirea abuzivă a puterii şi, poate cel mai cinic, exploatarea unor categorii sociale (minerii) în scopul intereselor politice meschine (reducerea la tăcere a Opoziţiei).
În 2000, l-a pierdut pe Ion Raţiu, după 55 de ani de mariaj.

Soţul ei ceruse să fie înmormântat în oraşul natal, la Turda, iar Elisabeth i-a respectat dorinţa. Elisabeth Raţiu povesteşte despre toate acestea, despre Piaţa Universităţii, despre „13-15 iunie", după 20 de ani în care nu a uitat nimic. Pentru ea, nu mai e loc de regrete. Speră doar ca românii să fi învăţat lecţia trecutului lor atât de recent şi atât de ignorat.

„Adevărul": Cum i-aţi găsit pe românii anului 1990, când aţi revenit în ţară?

Elisabeth Raţiu: La sfârşitul lui ianuarie 1990 a fost prima vizită alături de soţul meu, după exilul de 50 de ani. Am fost imediat impresionată cum, în ciuda tuturor dificultăţilor, oamenii se îngrijeau de felul în care se îmbrăcau şi am fost uimită de generozitatea românilor, în ciuda cozilor lungi la mâncare. Am întrebat o femeie de unde a cumpărat o plasă cu fructe, pe care o ţinea în mână, şi imediat mi-a dat unul. Mai târziu, am realizat câte ore petrecuse la coadă ca să obţină fructele acelea. În urma acestor mici „incidente" am realizat că vremurile grele pot produce, câteodată, reacţii antagonice.

Când s-a hotărât domnul Raţiu să candideze la alegeri?

Nu a fost ideea soţului meu să candideze la preşedinţie. Cu mulţi ani înainte de întoarcerea lui spunea că are doar trei obiective sau condiţii pentru a se întoarce în România. Dorea să-i poată reprezenta pe alegătorii din Turda în urma unor alegeri libere şi să fie ales în Parlament, să publice un cotidian liber, dedicat principiilor lui democratice de a „lupta până la ultima picătură de sânge pentru dreptul celorlalţi de a-l contrazice" şi să creeze Centrul pentru Democaţie în oraşul său natal, Turda. Ultima sa doleanţă a fost realizată de fiii noştri, Nicolae şi Indrei, alături de profesorul Doru Radosav, la patru ani după moartea lui Ion Raţiu. Candidatura la preşedinţie nu fost niciodată printre obiectivele lui.

În ce măsură v-au afectat campaniile calomnioase din presă?

Eram foarte conştientă de calomniile din presă împotriva soţului meu. Şi, după un mariaj de 45 de ani, era evident că ştiam că sunt nefondate. Erau bazate pe ignoranţa şi pe presiunea campaniei electorale. Soţul meu a avut puterea să reziste în faţa acestor calomnii pentru că era conştient de misiunea pe care o avea în România, o misiune pentru care era dedicat încă din anul 1940, după „Dictatul de la Viena". Nici măcar nu mi-a spus un singur cuvânt despre aceste campanii de presă, pentru că era angajamentul lui să lupte împotriva lor şi să-şi servească ţara. Nu-mi aduc aminte să-l fi destabilizat în niciun moment.

Aţi fost vreodată în Piaţa Universităţii?

Din ziua în care ne-am întors în România şi până la sfârşitul primăverii am locuit la Hotel Intercontinental, ale cărui preţuri încă erau foarte mici după standarde occidentale şi de la ale cărui terase şi ferestre, deşi distruse de gloanţe, se vedea Piaţa Universităţii. Acolo, în afară de studenţi, vedeam păstori îmbrăcaţi în cojoace mari şi mulţi oameni de toate vârstele. Chiar şi oameni cu dizabilităţi fizice se străduiau să ajungă în Piaţă. Eram conştientă că, dacă aceşti oameni ajunseseră să trăiască în condiţii atât de dure în Piaţă, însemna că solicitările lor nici măcar nu erau băgate în seamă de guvernanţi. Soţul meu nu mă lăsa să cobor printre manifestanţi pentru că se gândea că e destul de periculos pentru mine. Cu toate acestea, mulţi „golani" veneau zilnic, la hotel, ca să ne vorbească şi să ne ceară ajutor. Din acele conversaţii rezulta clar că autorităţile habar n-aveau cum să ţină în frâu un asemenea protest.

Eraţi optimistă cu privire la şansele domnului Raţiu de a câştiga alegerile?

Eu am fost atrasă de principiul conform căruia dacă o cauză e dreaptă va fi, la final, victorioasă. Eram optimistă, deşi ştiam că soţul meu nu va fi acceptat decât de oameni care nu sunt gata să accepte o democraţie. În acel moment, nu am realizat cât de departe sunt cei mai mulţi dintre români de gândirea şi comportamentul democratic.

Familia Raţiu: dragostea şi decepţiile

Ion Raţiu şi Elisabeth s-au cunoscut la Cambridge (Marea Britanie), în perioda tumultuoasă a celui de-Al Doilea Război Mondial. El - student la faimoasa universitate, bursier al „British Council" ca urmare a refuzului său de a se întoarce în România „nazistă", diplomat şi avocat de succes, ea - studentă la şcoala de economie din Londra, care fusese evacuată la Cambridge în timpul războiului.

Acesta a fost începutul unui „love story" cât un secol, desăvârşit în anul 1945, la „Capela Savoy" din centrul Londrei. După căsătorie, Elisabeth a primit imediat cetăţenie română, pentru a-şi însoţi soţul la alegerile generale din 19 noiembrie 1946. Înscenarea de atunci, când comuniştii au „câştigat" cu o majoritate zdrobitoare de voturi, a însemnat, pentru Ion Raţiu, începutul unui exil de 50 de ani şi al unei bătălii îndelungate pentru a demasca adevărata faţă a comunismului. Departe de casă, Ion Raţiu a luptat cu puterea cuvântului împotriva „călăilor" României, devenind un apropiat al Serviciului Român de la BBC, al radiourilor „Europa Liberă" şi „Vocea Americii".

Elisabeth i-a fost mereu aproape şi, jumătate de secol mai târziu, avea să-l susţină în cea de-a doua campanie electorală. Tehnicile comuniste de manipulare, moştenite după 45 de ani de socialism de românii încă nereconciliaţi cu trecutul, aveau să însemne, pentru familia Raţiu, o nouă decepţie, iar pentru România „democrată", poate cea mai importantă înfrângere.

De ce nu a renunţat la celebrul papion

Existau oameni care vă priveau ca pe nişte „moşieri" care veniseră în România ca să-şi revendice „averile". Cum încercaţi să înlăturaţi această aură negativă?

Nu ne-am gândit niciodată la asta! Încă sunt şocată de acele acuzaţii. Deşi soţul meu se bucurase de succes în afaceri, familia lui nu era nici bogată, nici moşieră. Erau avocaţi, doctori şi preoţi care trăiau în locuinţe modeste în jurul oraşului Turda. În plus, chiar eu şi soţul meu aveam un trai destul de modest. Cu siguranţă nu exista nicio moşie pe care să o recuperăm!

Credeţi că dacă ar fi renunţat la papion şi, deci, la imaginea de „moşier", ar fi avut şanse mai mari?

Soţul meu nu avea nici cea mai mică idee de imaginea lui de „moşier". Noi credeam că imaginea lui este una a unui lider democratic, care a petrecut 50 de ani în diverse democraţii (în Marea Britania, în Statele Unite, în Franţa şi în Elveţia). Aşadar, el se îmbrăca specific pentru o campanie electorală democratică. De fapt, eu cred că papionul pe care-l purta, un accesoriu de îmbrăcăminte extravagant pentru acea vreme, i-a sporit popularitatea în România. Îmi amintesc bine cum, în timpul unei vizite într-o fabrică foarte cunoscută pentru muncitorii ei radicali, a fost sfătuit de membrii echipei lui să renunţe la papion.

Primul lucru pe care l-a întrebat a fost: „Am auzit că unora dintre voi nu vă place papionul meu. Vreţi să îl dau jos?" „Nu!", au strigat la unison. Iar el a continuat să poarte papionul. Acesta era, de fapt, semnătura lui personală, l-a purtat pentru ani buni. În niciun caz nu era o aserţiune de ordin social sau politic, deşi, în România, mulţi au interpretat în acest fel.

„Am plătit pentru că am format o Opoziţie"

Aţi vorbit vreodată cu liderii aflaţi la Putere în acea perioadă?

Nu-mi amintesc vreun conflict cu liderii României de atunci şi nici nu am încercat să am vreo discuţie, deşi
i-am întâlnit pe mulţi dintre ei mai târziu. Chiar am fost vecini cu Silviu Brucan!

Care credeţi că ar fi fost viitorul României în cazul unui alt rezultat la alegerile din 20 mai 1990?

Era clar că, în acea vreme, românii nu doreau ceea ce Ion Raţiu încerca să le ofere: un viitor democratic. În 1990, mulţi români nici măcar nu ştiau ce înseamnă cuvântul „democraţie"! Dar, cum ar fi putut, după 45 de ani de comunism? Inevitabil, preferau ceea ce cunoşteau deja. Dacă Ion Raţiu ar fi câştigat alegerile din 1990, cred că acum am fi fost mult mai aproape de o Românie în care oamenii ar fi mai bine informaţi în legătură cu problemele lor şi, cel mai important, ar fi capabili să-şi exercite votul în mod liber! În 1990, chiar dacă nu avea nicio vină, opinia publică nu era interesată de aceste probleme, pentru că regimul Ceauşescu interzisese accesul la astfel de informaţii.

O Românie cu Ion Raţiu preşedinte ar fi fost cu siguranţă mai prosperă, pentru că ar fi fost o ţară în care oamenii ar fi fost încurajaţi să fie responsabili pentru ei înşişi şi pentru problemele importante, mai degrabă decât să aştepte să primească soluţiii de la alţii şi să devină frustraţi pentru că soluţiile respective întârzie să apară. Chiar cred că Ion Raţiu avea inspiraţia şi energia să conducă politica României. Dar dacă România, după 45 de ani de comunism, ar fi fost pregătită să lucreze cu el, în cazul în care ar fi câştigat, aceasta este o altă întrebare.

Perioada 13-15 iunie 1990 a fost, poate, cea mai tensionată din ultimii 20 de ani. Cum credeţi că i-a influenţat Mineriada pe români?

Sper că Mineriada chiar i-a influenţat pe români, deşi cum a făcut-o lasă loc multor întrebări. Sper că i-a încurajat să lucreze pentru a pune bazele unei societăţi mai deschise, mai democratice, în ciuda unei politici a domnului Iliescu şi a FSN, în care braţul de oţel, tacticile neruşinate ale comunismului şi Mineriadele deveniseră familiare pentru noi toţi. Puşi în faţă cu astfel de politici, Ion Raţiu era întotdeauna foarte calm şi intuia cum să manevreze pericolul. Această calitate i-a dat cea mai mare autoritate.

Atacul de la „Spitalul 9"

Aţi avut de-a face cu minerii?

Am fost anunţată cu 20 de minute înainte că minerii urmează să vină la mine acasă. Am plecat atunci din ţară, lăsându-mi toate lucrurile în urmă, fără să ştiu nimic nici despre viitorul meu sau al soţului meu, nici despre principiile democratice pe care el le susţinea. Când m-am întors, după câteva săptămâni, am găsit locuinţa devastată! Televizorul, radioul, toate electrocasnicele dispăruseră, cu excepţia unui cuptor cu microunde despre care, în mod evident, minerii credeau că nu are valoare, pentru că nu văzuseră unul până atunci. Aşa-numiţii mineri au venit în Bucureşti la ceva timp după ce se aflase rezultatul alegerilor. N-am să uit niciodată drama din acele momente.

Nici măcar nu ştiam unde e soţul meu! Nu era timp pentru discuţii. Era o situaţie de panică! Experienţa i-a redat soţului meu puterea de a lupta în continuare, dacă nu ca preşedinte (rezultatul alegerilor arătând că acest lucru era imposibil), măcar ca un lider local ales pe cale democratică. Astfel, a acceptat să fie deputat de Cluj. Până la urmă, el a fost în Opoziţie în timpul mai multor regimuri. Anul 1990 nu era o excepţie. După ce minerii ne-au devastat casa, soţul s-a „refugiat" în afara Bucureştiului, iar eu am părăsit ţara. La un moment dat, l-a întrebat pe Petre Roman dacă era în siguranţă să se întoarcă la el acasă, iar răspunsul a fost unul pozitiv.

Dar, când a intrat în casă, un grup de oameni înarmaţi cu zăbrele de fier a tăbărât pe el, în timp ce o voce striga „Nu-l loviţi!". Nu l-au lovit, dar, la ora şase dimineaţa, în Elveţia, unde mă refugiasem, auzeam la radio că soţul meu fusese bătut, răpit şi dus către o destinaţie necunoscută. A trebuit să aştept un telefon de la un membru al familiei mele din Anglia. Acesta mi-a spus că soţul meu apăruse în locuinţa noastră, într-o transmisie televizată, în direct. Abia atunci am ştiut că era în regulă. În timpul campaniei electorale, pentru că interesele mele în problemele de sănătate mintală sunt binecunoscute, am făcut o vizită la „Spitalul 9" din Bucureşti. Dar maşina mea a fost atacată de un grup de aşa-zişi pacienţi, conduşi de o infirmieră, toţi înarmaţi cu pietre şi bare de fier. Au spart ferestrele maşinii mele, iar cameramanul care mă însoţise a trebuit să-şi ascundă echipamentul. Acestea au fost doar câteva dintre modurile în care am plătit pentru că am îndrăznit să formăm o Opoziţie la FSN.