România şi închisorile CIA

Poate cea mai uluitoare ştire pe care am auzit-o în ultimul timp a fost un fragment dintr-un interviu acordat de fostul preşedinte Ion Iliescu revistei „Der Spiegel”. Am căutat interviul în numărul din 23 aprilie a.c. al publicaţiei, nu l-am găsit, poate îl vor publica săptămâna viitoare sau poate există în ediţia germană, eu am consultat doar pe cea în engleză.

Aşa că vorbele lui Iliescu nu provin direct de la sursă. Fostul preşedinte a recunoscut că, în 2002 şi-a dat acordul ca CIA să-şi deschidă în Bucureşti un „sediu”. Am vrut să fac o favoare Statelor Unite, în condiţiile în care România se pregătea să adere la NATO, ar mai fi spus fostul preşedinte care a precizat că nu ştia la ce va folosi sediul..

Am rămas uluită mai întâi deoarece nu mi-am dat seama şi nici acum nu ştiu – de ce această recunoaştere tardivă a unui fapt despre care se vorbeşte de un deceniu. Dacă este vorba de un acces de sinceritate, de ce nu a recunoscut Ion Iliescu acest lucru când a izbucnit pentru prima dată scandalul. Poate se gândeşte că acum, când au trecut anii, nu mai contează gestul care i-a favorizat pe americani, dar nici atunci şi nici acum nu aruncă o lumină prea favorabilă asupra României.

Toată lumea ştie că au fost numerose demersuri internaţionale, inclusiv din partea Uniunii Europene să se afle adevărul legat de închisorile secrete ale CIA, nu  numai România a fost acuzată ci şi alte state, de pildă,  Polonia  care a şi recunoscut. Lumea îşi aduce aminte că toate comisiile de investigaţii din România au negat vehement acuzaţia. Citesc acum că o astfel de înţelegere între serviciile secrete nu ajunge nici măcar pe masa Consiliului Suprem de Apărare, că este suficient acordul preşedintelui şi al directorilor serviciilor secrete, Aceasta nu înseamnă că numai trei sau patru oameni de-acolo au cunoscut secretul, mai ales că şefii serviciilor din România s-au mai schimbat, ca de altfel şi preşedintele ţării, dar demersul era probail cunoscut şi de adjuncţi. Nu ştiu care a fost situaţia de partea americană, dar nici nu mă interesează.

Citind declaraţia fostului preşedinte mă gândesc în ce situaţie neplăcută – ca să folosesc un eufemism – se află membrii comisiilor de  investigaţii din România. Accept prezumţia de nevinovăţie, ceea ce văd că în ţara noastră nu prea mai există şi cred că, într-adevăr nu au ştiut. Fiindcă dacă contrariul ar fi adevărat, mi s-ar prăbuşi şi puţina iluzie că mai există şi oameni corecţi.

Dar să trecem la analiza unor argumente. A fost o favoare făcută SUA în condiţiile în care România se pregătea să intre în NATO. Adică, tradus, am folosit metoda balcanică a corupţiei. Să dăm ceva americanilor, poate vor fi mai drăguţi cu noi. Sunt ferm convinsă că aderarea noastră la NATO nu a depins de această „favoare”, alte criterii s-au cerut pentru calitatea de viitori membri, legate de democraţie, drepturile omului şi altele. Iar centrul secret de detenţie din România unde se pare că au fost torturaţi teroriştii nu prea corespunde cu ideea respectării drepturilor omului, care ar trebui aplicată tututor, din păcate până şi teroriştilor.

Deoarece aici intervine o a doua problemă de ordin moral. CIA şi alte organizaţii americane de informaţii (dar cred că ideea se poate auzi şi de la reprezentanţii altor servicii secrete din ţări occidentale democratice) argumentează că astfel de metode şi-ar fi dovedit eficacitatea şi că au fost evitate numeroase atentate şi salvate vieţi omeneşti. Probabil este adevărat, dar sunt convinsă - şi avem numeroase exemple din istoria civilizaţiei şi să ne gândim numai la Inchiziţie - că sub tortură, victimele recunoşteau orice, chiar şi faptul că pământul nu se învârte Bănuiesc că, procentual, acelaşi lucru s-a întâmplat şi în închisorile CIA, că numărul celor care au spus adevărul a fost mult mai mic decât al celorlalţi.

Şi mai vreau să adaug un lucru extrem de grav. Este vorba de psihologia torţionarilor. Când acea persoană ştie că are aprobarea tacită (nu în scris bineînţeles) a superiorului că poate folosi şi metode mai „neortodoxe” numai să ajungă la un rezultat, i se trezesc toate instinctele primare care , din păcate, se află foarte aproape de suprafaţă, cu greu sunt ţinute în frâu de educaţie. E un fapt binecunoscut, dezvăluit încă de Sigmund Freud. Şi dacă este vorba de un om tânăr, cu puţină educaţie, un militar în termen sau proaspăt angajat care nu are pregătirea necesară,el începe să se creadă un dominator, un stăpân, un fel de Dumnezeu în faţa victimei. Aşa s-a întâmplat cu cei câţiva militari americani care-şi făceau serviciul la faimoasa închisoare irakiană Abu Ghraib.

Ţinând cont de firea omului şi de ceea ce s-a întâmplat atunci în SUA (11 septembrie) şi se întâmplă în continuare în lume, cu proliferarea terorismului, în pofida închisorilor secrete ale CIA (sau poate din cauza lor, poate că ele au stimulat la răzbunare), am putea să ne gândim că aceştia nu merită mila noastră, că „dă-o dracului, sunt nişe terorişti, nişte criminali”. Oricât de greu ne-ar veni, respectul faţă de  viaţa unui om, indiferent cine este şi ce a făcut, trebuie să se implanteze profund în conştiinţa noastră. Şi dacă preşedintele Iliescu a recunoscut un fapt care în niciun caz nu ajută la o imagine bună a României, poate ar trebui să exprime şi nişte regrete. Ca noi, ceilalţi să putem spune: „Iartă-l Doamne că nu ştia ce a făcut!”.