Generaţiei mele, cu drag

Fac parte din acea generaţie care a deschis ochii întru tinereţe şi maturitate imediat după 1990. Am terminat liceul în 1991, la Cîmpina. Tot în acel an, toamna, am sosit în Bucureşti, la facultate, taman la timp pentru mineriada de toamnă.

Sînt dintre cei care s-au socializat civic şi politic în acei ani zbuciumaţi. Am făcut parte din organizaţiile studenţeşti, evident anti-comuniste pe vremea aceea. Am fost la mitinguri. Am protestat.

Am fost mişcat pînă la lacrimi de moartea lui Coposu. Am stat căţărat pe zidurile Universităţii la procesiunea sa funerară. Şi acum îl consider unul din cei mai mari oameni politici pe care i-a avut România în aceşti ani post-decembrişti.

L-am votat pe Emil Constantinescu. Ca foarte mulţi din generaţia noastră, mi-am pus speranţa în el. Am suferit cînd acesta s-a declarat înfrînt în 2000. Am votat în 2004 cu Traian Băsescu, fiind încins de maşinăria de marketing politic a acestuia întru indignare tinerească anti-pesedistă.

Sînt ca mulţi dintre voi. Pe mulţi dintre voi vă ştiu, fie faţă în faţă, fie de pe Internet.

Sînteţi mulţi la fel ca mine, cei din generaţia decreţeilor, cei care acum încălecaţi vîrsta de 40 de ani: unii un pic sub, mulţi un pic peste. Cei crescuţi în valorile occidentale. Cei care aţi învăţat în anii 90 să vă temeţi de revenirea influenţei sovietice la noi în ţară şi să vă uitaţi cu un ochi chiorîş înspre PSD.

Nu ştiu rusă. Sunt fluent în franceză şi mai ales în engleză. Cred cu tărie în modelul occidental de viaţă. Cred cu tărie că România trece acum printr-una din cele mai faste momente din istoria sa, de cînd este în UE şi în NATO.

Am fost un an de zile în Statele Unite cu bursă, într-un orăşel cu nume imposibil şi tare fain: Kalamazoo. Vorbeam ziua doar în engleză şi noaptea visam doar în română.

Puteam să rămîn acolo. Nu am rămas. M-am întors în ţară. Am terminat studiile universitare aici. Am învăţat o meserie şi o cale de viaţă: sociologia. Am învăţat să fac sondaje. Le fac destul de bine: şi săptămînile trecute aţi avut ocazia să vedeţi acurateţea sondajelor noastre.

Am un doctorat în domeniul în care mă pricep: sociologie politică. Am un bagaj cultural destul de consistent. Un enciclopedism uşor superficial, dar larg acoperitoriu pe multe domenii, cum îi şade bine sociologului integrator.

Ştiu să mă exprim destul de bine – unul din elementele definitorii ale unui intelectual. Sînt una din vocile onlineului din România. Din 2000 încoace mă cheamă şi Turambar pe Internet, după numele unuia din eroii lui Tolkien.

La ceva timp după întoarcerea în ţară, m-am căsătorit. Îmi cerusem soţia în căsătorie pe e-mail, cît timp eram în America şi mi-era al dracului de dor de ea. Îmi pare rău că nu mai am discheta cu acel e-mail emoţionant, probabil una din primele cereri în căsătorie pe Internet din ţara noastră.

Avem doi copii frumoşi şi deştepţi şi faini ca părinţii lor. Primul copil l-am făcut în cămin, cît încă mai eram student. Am stat în chirie, ca orice student provincial cînd termină facultatea şi rămîne în Bucureşti. Mai tîrziu, am reuşit să ne luăm casă – fix la timp înainte să crească preţurile, altminteri ne-ar fi fost mult mai greu.

Am făcut mai multe firme, fie cu alţii, fie singur. Încet-încet, mi-am făcut un nume în breasla mea, dovedind că mă pricep la ceea ce fac, într-un mediu profesional destul de complicat şi destul de competitiv.

Mai ales şi mai ales, am construit încet-încet o echipă de oameni profesionişti de care îmi e tare drag şi de care sînt tare mîndru. Eu i-am crescut cu mîna mea pe toţi. Şi toţi sînt buni şi pricepuţi.

Pînă şi pomi am plantat grămadă la viaţa mea, ca să împlinesc acel stereotip privitor la făcut copii, înălţat casă, plantat pomi. Îmi plac pomii la nebunie, moştenire de la mama mea profesoară de biologie şi de la înţelepciunea celtico-scandinavă a lui Tolkien. Cine îmi citeşte blogul ştie că nu sînt vorbe goale.

Sînt liberal în gîndire şi în comportament. Şi sînt în echipa lui Victor Ponta. Şi sînt mîndru că sînt în echipa lui Victor Ponta.

Sînt mîndru că am reuşit să mă lepăd de marotele şi de stereotipurile pe care le căpătasem în tinereţe la adresa PSD-ului şi pesediştilor.

Şi ei sînt oameni. Nici mai buni, nici mai răi decît alţii. Şi ei sînt români. Şi ei doresc bunăstarea acestei ţări.

Încet-încet, am reuşit să ies din cuşca de neîncredere şi de reticenţă la adresa lor şi astfel am devenit un om mai normal la cap, care nu gîndeşte în stereotipuri şi nu etichetează oamenii după ce citeşte în ziar ori aude clamat de către alţi politicieni.

De cîţiva ani, sînt din ce în ce mai alături de ei. În aceste zile în care ideologiile încet-încet converg spre un centrism pragmatic, nu mai contează ce etichetă porţi, ci ce faci.

De mai bine de un an de zile, sînt alături de Victor Ponta, în echipa sa guvernamentală. Şi nu mi-a părut rău nici o secundă, nici cînd mi-a fost bine, nici cînd mi-a fost rău.

De mai bine de un an de zile, sînt şi eu în echipa PSD. Nu sînt membru de partid, sînt un tehnocrat. Dar aş fi ipocrit să spun că nu sînt alături de pesedişti.

Şi de aici, din interior, pot să depun mărturie că sîntem normali la cap. Oameni obişnuiţi.

Nu mîncăm oameni. Nu vindem ţara ruşilor sau chinezilor. Nu sîntem kaghebişti. Nu scoatem ţara din NATO sau din UE. Nu introducem impozite progresive. Nu protejăm corupţii. Nu sîntem şerpilieni.

Sîntem oameni obişnuiţi, o echipă tînără, dintre acei tineri care au deschis ochii în spaţiul public după 1990.

Sîntem exact ca voi: filme muzică Internet familie sport în timpul liber, iar cînd e de treabă, e de treabă. Rîdem, glumim, dar cînd viaţa e serioasă, sîntem şi noi serioşi.

Mai toată echipa guvernamentală a lui Victor Ponta are mai puţin de 50 de ani. Sîntem ca voi. Sîntem de vîrsta voastră.

Am urmat aproximativ acelaşi curs în viaţă, ne-am construit nişte cariere profesionale, am răzbit în viaţă, avem aceleaşi valori. Sîntem, de fapt, voi. Voi sînteţi noi. Noi sîntem voi.

Noi toţi sîntem noi. Şi "noi", în sensul de recenţi, de acum, din zilele astea. Dar şi "noi" în sensul de noi toţi, o comunitate, o generaţie, o ţară.

Asta nu înţelegeţi, unii dintre voi, temători să acceptaţi schimbarea. Viaţa s-a schimbat. PSD s-a schimbat. România s-a schimbat. Lumea s-a schimbat. Noi ne-am schimbat, pe dinăuntru.

Nu mai putem trăi cu marotele şi cu fricile şi cu stereotipurile anilor 90. Avem o ţară de construit. Avem o viaţă de trăit. Avem nişte uri de lepădat şi nişte frici de înfrînt şi nişte vise de visat.

Vă propun să faceţi acest leap of faith – sînt sigur că ştiţi engleză şi înţelegeţi ce înseamnnă – pe care l-am făcut şi eu cu ceva ani în urmă şi să vă daţi seama că de fapt, vă uitaţi în oglindă.

Sîntem aceiaşi. Noi sîntem ca voi. Aceeaşi generaţie. Aceleaşi fire de viaţă. Aceleaşi destine. În aceeaşi ţară.

Nu vă rog să-l votaţi pe Victor Ponta. Veţi vota cu cine credeţi voi de cuviinţă, nu vă voi convinge eu aici, în aceste rînduri.

Ştim foarte bine că generaţia noastră e suficient de inteligentă şi de autonomă şi chiar de încăpăţînată încît să nu voteze decît cum o taie capul. (Şi cum o păcăleşte Băsescu, ar spune răutăcios Turambar – dar nu o spune, că nu-l las).

Doar atît vă rog: să nu uitaţi că sîntem la fel. Noi, dragilor, sîntem voi. Iar noi toţi, împreună, sîntem cu toţii români.

De luni încolo, după această patimă a votului, a demonizării, a urii şi a vehemenţei şi a împărţirii în Us and Them, vă propun să ascultăm Pink Floyd, exact melodia Us and Them, şi să ne aducem aminte că, deşi ascultăm muzică în engleză, sîntem români.

Eu, unul, voi vota cu Victor Ponta. Pentru că e ca mine. Din generaţia mea. Şi pentru că am încredere în el.

Sînt mîndru că sînt în echipa lui Ponta. Sînt mîndru că am învăţat să nu mai împart lumea în noi şi ei. Sînt mîndru că sînt din aceeaşi generaţie cu voi. Sînt mîndru că votez cu Victor Ponta. Şi mai ales, sînt mîndru că sînt român.

Vă mulţumesc!