Din nou la Bucureşti, după un deceniu

Secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, la Bucureşti

După un deceniu de la summit-ul de la Bucureşti, NATO a renunţat la doctrina războiului preventiv şi a exportului de democraţie, transformându-se într-o alianţă cu scopuri definite de la o zi la alta.

Poate cel mai relevant aspect pentru situaţia actuală a relaţiilor dintre NATO şi Rusia este cel al aderării Ucrainei şi Georgiei la Alianţa transatlantică. Aproape că se uitase faptul că summit-ul NATO de la Bucureşti din 2008 avea pe agenda sa aderarea celor două ţări, prin acordarea unui statut de tranziţie. Un parlamentar estonian, aflat luni în sala de plen a Adunării Parlamentare a NATO care se desfăşoară la Bucureşti, a reamintit tuturor acel episod, cerând secretarului general, Jens Stoltenberg, să-şi expună poziţia cu privire la reluarea procesului de admitere a celor două ţări.

A trecut mai puţin de un deceniu de atunci, dar pare că a trecut mai mult. Preşedintele Traian Băsescu, aflat în cursul primului său mandat, susţinea febril propunerea preşedintelui George W. Bush ca cele două foste republici sovietice să fie acceptate în alianţa occidentală, lumea părând că păşeşte în linie dreaptă către „sfârşitul istoriei“ sau, cu alte cuvinte, către instalarea statornică peste tot în lume a democraţiei liberale. Adevărul este că cei 9 ani înseamnă în termeni subiectivi mult mai mult, căci ei au cuprins nu doar stoparea expansiunii către est a NATO, ci şi preschimbarea stării de spirit dintr-un optimism ofensiv într-o nelinişte defensivă. Nimic nu simbolizează mai bine transformările petrecute decât soarta fostului lider georgian Mihail Saakaşvili, care aleargă astăzi hăituit de autorităţile din propria ţară, aproape un apatrid, găsindu-şi cu greu un loc contestat în Ucraina, după ce şi de acolo fusese izgonit.

De altfel, indiciul cel mai puternic al mutaţiei care s-a produs este că termenul însuşi de „democraţie liberală” - care părea să fie de necontestat, aşa cum fusese creştinismul până în secolul al XVIII-lea - a fost relativizat odată cu lansarea termenului de „democraţie iliberală”, noţiune care, dacă înţelegem lucrurile corect, a obţinut ulterior o anumită confirmare chiar în Statele Unite odată cu alegerea preşedintelui Donald Trump. Noul preşedinte clamase insistent în campania electorală o schimbare de curs a politicii externe şi, în ciuda tuturor ajustărilor care s-au produs după preluarea mandatului, avea totuşi să spună recent la Adunarea Generală a ONU că Statele Unite nu intenţionează să schimbe regimurile politice de pe glob şi că se prezintă pe sine ca garant al suveranităţilor naţionale.

Or, cu mai puţin de un deceniu în urmă, chiar acest lucru îşi propunea administraţia americană, care dădea impresia că urmează fidel scenariul istoric propus de Fukuyama. În paranteză fie spus, ideile sociologului american nu pot fi reduse la un determinism istoric strict, cu atât mai mult cu cât, în ciuda imaginii popularizate, finalul naraţiunii sale rămâne deschis, el însuşi admiţând că nu se poate prevedea în cele din urmă ce opinie vor avea oamenii despre destinaţia călătoriei parcurse. Cu toate acestea încrederea în democraţia liberală rămâne dominanta cărţii sale, ca şi a sfertului de veac care s-a scurs de la căderea comunismului.

Câtă vreme marile doctrine expansioniste au ieşit din joc, NATO nu mai dispune de nicio ideologie „tare”, menită să-i ghideze acţiunile.

Astăzi însă, imaginea Occidentului cuceritor şi liberator este pusă prudent între paranteze. Răspunzând întrebării venite din sală, secretarul general al NATO, Jens Stolteneberg, preciza că nu se pune problema ca NATO să intervină pentru a schimba Rusia, „schimbarea - adăugând el - trebuind să vină din interior, dar în acelaşi timp se impun măsuri de prevedere în faţa unei puteri tot mai asertive”.

În fine, ca să ne întoarcem de unde am plecat, cu privire la admiterea în NATO a Ucrainei şi Georgiei, Jens Stoltenberg a dat, simptomatic, un răspuns lung, sugerând de fapt că cele două ţări nu sunt pregătite să adere şi că prioritare sunt acum reformele care ar trebui puse în aplicare.

Cu 9 ani în urmă, Franţa şi Germania se opuneau admiterii Ucrainei şi Georgiei într-o dezbatere deschisă, astăzi subiectul părând relegat mai curând evocărilor nostalgice. În mai puţin de un deceniu, liberalismul cuceritor a lăsat locul unei îngrijorări defensive. În plus, câtă vreme marile doctrine expansioniste au ieşit din joc, NATO nu mai dispune de nicio ideologie „tare”, menită să-i ghideze acţiunile, ceea ce ar putea să fie chiar bine, căci nu va mai fi tentată să-şi supraevalueze vocaţia.

Horaţiu Pepine - Deutsche Welle