Atentat terorist în Franţa. Solidaritate şi prudenţă

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Imagine de la Marşul de solidaritate de la Paris FOTO  AP
Imagine de la Marşul de solidaritate de la Paris FOTO  AP

Atacurile teroriste de la redacţia Charlie Hebdo şi de la Porte de Vincennes au stârnit nenumărate dezbateri, presupuneri, controverse. Unele au avut în vedere ciudăţeniile din felul în care au procedat asasinii, curioasele lor ezitări în a dibui sediul hebdomadarului asupra căruia urma să se concentreze misiunea lor.


Ezitări şi bâlbe care mie nu au putut să nu îmi amintească de felul inabil în care a reacţionat celebrul Carlos Şacalul cu ocazia atacului terorist de la 21 februarie 1981, atac ce avea drept scop aruncarea în aer a sediului redacţiei Departamentului Românesc al Europei libere, dar ale cărui victime au fos jurnaliştii de la secţia în limba cehă a aceluiaşi post de radio.

Controverse şi semne de întrebare au ridicat şi modul, şi lipsa de promptitudine cu care au acţionat serviciile de securitate franceze, incredibila lentoare a acestora în a-i dibui pe terorişti ca şi uciderea pripită a acestora. Un final în care unii comentatori au întrevăzut ceva în neregulă, dacă nu cumva chiar o soluţie extremă, dar şi cât se poate de convenabilă de a stăvili declaraţii deloc favorabile la adresa forţelor de ordine, a serviciilor secrete, dacă nu cumva chiar la adresa vârfurilor autorităţilor din Hexagon. Autorităţi a căror popularitate şi credibilitate sunt oricum catastrofale.

S-a discutat mult, încă o dată şi încă o dată, despre libertatea presei, despre cât de extinsă poate fi aceasta, dacă pentru jurnalişti există subiecte tabu ori în a căror tratare e util să intre în funcţiune autocenzura şi nuanţarea sau dacă, cu adevărat, totul şi orice este cu adevărat permis. Chiar dacă opiniile pe acest subiect nu au fost deloc convergente, nimeni, dar absolut nimeni dintre cei ce s-au exprimat public nu a găsit vreo justificare crimei şi terorii.

S-au pus câteodată la o parte, nu chiar fără folos, dar şi curajos principiile corectitudinii politice ori cele ale atât de desei invocate alterităţi şi s-a vorbit cu îngrijorare despre expansiunea Islamului în Europa, odată cu creşterea numărului de imigranţi adepţi ai Profetului. S-a adus în discuţie şi înmulţirea moscheilor în marile oraşe europene. S-a făcut referire la o mai mare înclinaţie a musulmanilor spre fanatism şi la ceea ce unii califică drept brusca şi necontrolata ştergere a frontierelor nu numai simbolice dintre credinţă şi distorsionarea grotescă a acesteia şi decontarea ei în atitudini radicale. Tendinţă care, dacă e să fim drepţi, nu-i ocoleşte nici pe adepţii altor religii. O seamă de analişti români şi-au luat inima în dinţi şi au adus în discuţie ceea ce ei socotesc, şi nu chiar fără îndreptăţire, a fi “cazul” cultului lui Arsenie Boca sau “cazul” Dan Puric. “Cazuri” ce depăşesc  limitele unui exotism de care se zice că ar nevoie presa, mai cu seamă vizualul românesc, în preajma sărbătorilor de Crăciun sau de Paşti.

Ca şi cu ocazia atentatelor teroriste de la 11 septembrie, s-a spus că lumea însăşi nu va mai fi aidoma după ceea ce s-a petrecut săptămâna trecută în Franţa. Că recrudescenţa şi formele tot mai diverse şi din ce în ce mai perverse adoptate de feluritele organizaţii teroriste, de la Al Qaida la ISIS, impun măsuri de prevenţie dintre cele mai categorice şi mai elaborate, unele dintre ele având în vedere o tot mai controlată şi limitată libertate a cetăţeanului. O supraveghere legiferată şi acceptată a mijloacelor de comunicare de care se slujeşte acesta, de la telefonul mobil la computer. S-a invocat printre altele şi o posibilă revizuire a acordurile referitoare la regimul liberului acces în spaţiul Schengen.

Dincolo de toate aceste controverse şi ipoteze, un lucru e dincolo de orice tăgadă. Cuvântul cel mai frecvent rostit în aceste zile a fost solidaritate, iar expresia lui concretă a fost marşul desfăşurat duminică la Paris. Marş impresionant prin dimensiuni, marş la care au participat mai bine de un milion şi jumătate de oameni, dar şi lideri politici şi religioşi pe care altminteri ne-ar fi fost greu să ni-i imaginăm stând vreodată laolaltă. I-am văzut alături pe premierul italian Renzi şi pe cancelarul german Merkel, altminteri defel animaţi de sentimente prea tandre în viaţa cotidiană, pe rusul Lavrov şi pe ucraineanul Poroşenko. Au mărşăluit solidar clerici creştini, imami sau rabini.

De ataşament la valorile vieţii, umanităţii şi civilizaţiei a făcut dovadă şi dialogul intens mediatizat dintre preşedintele francez François Hollande şi premierul israelian Netanyahu. Nu este însă deloc nesemnificativ să reamintim că acesta din urmă a sosit la Paris după ce a lansat conaţionalilor săi o plină de semnificaţii invitaţie de revenire acasă. Comentatorii politici au atras atenţia că invitaţia prim-ministrului israelian ar putea fi de natură să tensioneze relaţiile oricum nu tocmai calde dintre Paris şi Ierusalim.

În ceea ce mă priveşte, am văzut în declaraţia premierului israelian un semn de prudenţă. Care îşi are justificarea într-un precedent istoric. În ceea ce s-a întâmplat imediat după atentatele de la 11 septembrie când, ca şi acum, oamenii şi liderii politici s-au solidarizat, au făcut tot ce le-a fost posibil spre a spulbera raporturile de neîncredere dintre ele, unele percepţii negative şi când lumea civilizată dădea încurajatoare semnale pacifiste. S-a produs atunci o rapidă încălzire a relaţiilor ruso-americane, s-a vorbit chiar despre încheierea definitivă a Războiului rece. Preşedintele american din acea vreme, George Bush, a făcut chiar o seamă de declaraţii aproape lirice referitoare la omologul său rus, Vladimir Putin, şi relaţiile cu acesta. Câţiva ani mai târziu s-a mai adeverit o dată perenitatea zicalei Lupul îşi schimbă părul, dar năravul, ba!

Un indiciu limpede că lumea contemporană are nevoie de solidaritate, tot la fel cum îi sunt necesare prudenţa şi strategiile de securitate aferente.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite