Fraţilor, eu în ultimii 7 ani am trecut toate podurile dintre Basarabia şi România. Cu paşaport albastru, cu paşaport roşu. Cu viză sau fără viză. Am vazut muntii noştri, am atins marea noastră. Am urcat sus la Babele. Am coborat jos la Dunare. Am privit Nistrul de pe zidul Cetăţii Sorocii lui Ştefan. Sau de sus din biserica de la Orheiul Vechi. Am oftat de fiecare dată când am privit Transnistria lor de pe pământul nostru. Am văzut ruinele clădirilor distruse la 7 aprilie. Şi am vorbit cu tineri care au fost închişi şi maltrataţi fără motiv atunci, în 2009. 

Sunt ale noastre pământurile acestea, şi oamenii, dar şi istoria lor însângerată. Bunicii noştri se puteau îmbrăţişa fără să aibă garduri de sârmă între ei, vize şi taxe vamale. Şi dacă nu noi, măcar copiii noştri trebuie să moştenească acelaşi drept.

Nu avem cum să uităm prin ce am trecut, durerea şi lipsurile, nici măcar nu putem să înţelegem în totalitate cum de ne-am lăsat atât de îndepărtaţi unii de alţii, frate de frate, copil de mamă, prieten de prieten. Pământ românesc de pământ românesc.

Este vremea sa ne trezim! Basarabia nu e a lor, e a noastra, şi a copiilor copiilor noştri! Sa ne apropiem deci unii de alţii, atât cât putem, cu o mână întinsă, cu un manifest online, cu o frază de încurajare, şi să spunem TARE, în limba noastră frumoasă românească, aşa încât sa se audă de la Chişinău până lla Bucureşti:

AICI NU E CRIMEEA!