FOTO Viaţa sub cerul liber în buricul Capitalei. O familie locuieşte printre ruinele casei mistuite de flăcări: „Bine că nu mi-au ars copiii, pe ei îi mai am“

Un miros înţepător de fum, cerul pe post de acoperiş şi strigătele de disperare ale unor oameni care dorm în curtea casei ce a ars din temelii luna trecută. Aşa poate fi descris locul în care îşi strigă disperarea o familie bucureşteană formată din zece oameni.

În zona Mihai Bravu, la doi paşi de gura de metrou, soarta familiei Stuparu atârnă de un fir de aţă de acum aproape o lună, atunci când un scurtcircuit a transformat în scrum cele patru camere în care locuiau membrii familiei. Din acea noapte, toată familia, cu mic cu mare, a fost nevoită să se instaleze în curtea casei distrusă de flăcări, privind în fiecare noapte cerul direct din patul aşezat în curte. Oamenii povestesc că locuiesc acolo de acum 15 ani, din anul 1998, atunci când au primit adăpostul social de la autorităţi. 

„Bine că nu mi-au ars copiii, pe ei îi mai am!“

Doamna Florica are 74 de ani şi este cel mai în vârstă membru al familiei.  Abia mai poate respira şi fiecare zi pe care o trăieşte, spune ea, este un dar de la Dumnezeu, pentru că bolile pe care le are îi îngreunează fiecare minut. Locuieşte în patul vechi pe care l-a primit de la vecini, un pat roşu pe care l-a acoperit cu o pătură de lână şi deasupra căruia a legat un celofan care să o ferească de ploi.

„Aici dorm în fiecare seară, mi-au legat copiii un plastic ca să nu mă plouă, dar degeaba. Acum câteva nopţi îmi curgea apa pe faţă şiroaie“ , povesteşte bătrâna tremurând. Alături de ea, un băieţel de trei luni, un copil de 12 ani şi alte două fetiţe de aproape şapte ani privesc neputincioşi spre bunica lor, rugându-se în fiecare zi să nu plouă.

Singura consolare a bătrânei, după ce flăcările i-au mistuit locuinţa, este faptul că niciunul dintre micuţii care dormeau în casă nu şi-au pierdut viaţa în incendiu. „Bine că nu mi-au ars copiii, pe ei îi mai am. Nu mai pot, nu mai pot!“ , strigă doamna Florica plângând.

Priveşte cu lacrimi în ochi spre cer şi îşi împreunează mâinile aşteptând o minune, care de când a avut loc incendiul nu mai apare. Nu îşi doreşte bani, speră doar ca cineva să îi aducă materiale pentru a-şi reface o parte din casă şi pentru a scăpa de coşmarul care începe în fiecare dimineaţă când se trezeşte.

„Viaţa asta e insuportabilă!“

Samet Mihăiţă, unul dintre nepoţii doamnei Florica, are 32 de ani şi este stâlpul de rezistenţă al familiei. Cu toate acestea simte că nu mai poate face faţă problemelor şi crede că dacă acestea nu se vor rezolva va ajunge într-o situaţie mult mai gravă. „Viaţa asta e insuportabilă! Nu mai suportăm să trăim aşa, ne plouă mereu şi nu avem cum să ne adăpostim sau unde să ne uscăm hainele“, spune bărbatul. 

În timpul incendiului şi-au pierdut tot ce aveau: haine, mobilă, dar şi speranţa că vor mai fi vreodată la fel. Din mila vecinilor au reuşit să facă rost de patul în care stau,dar şi de câteva pături şi haine. Pompierii i-au avertizat că rămişiţele casei riscă să se prăbuşească din clipă în clipă şi cu fiecare pas pe care îl fac între resturile de cărămidă şi lemn încep un joc contra cronometru cu moartea.

Dorm în fiecare noapte înghesuiţi în patul improvizat din curte, aducându-şi aminte cum era viaţa lor înainte de incendiu ca toată agoniseala de-o viaţă să se transforme în cenuşă. Mihăiţă avea un loc de muncă stabil, pentru că în urmă cu o lună se ocupa de curăţenia unui magazin. Astăzi, spune că nu mai are unde să muncească, pentru că nu mai are cu ce să se îmbrace, iar întreţinerea nu este uşoară.

„Vreau să muncesc, dar nu am unde. Atunci când ne-a ars casa m-au data afară de la muncă pentru că n-am putut să mă mai duc câteva zile, iar acum nu mai am nici de îmbrăcat“, povesteşte bărbatul. Toate bunurile familiei Stuparu s-au transformat în cenuşă, iar în locul tavanului acum au rămas câţiva buşteni carbonizaţi care sunt pe punctul să cadă din clipă în clipă.

În noaptea în care le-a ars locuinţa, zece echipaje de pompieri înarmate cu furtune au încercat, zadarnic, să mai salveze camerele în care se adăposteau cele zece suflete. Fără succes. Pompierii s-au luptat ore întregi cu flăcările înalte, iar după ce au reuşit să stingă incendiul au rămas în continuare acolo pentru că exista posibilitatea ca focul să se reaprindă.

Mariusică şi-a petrecut aproape jumătate din viaţă în patul din curte

După ce a rămas pe străzi, disperarea a pus stăpânire pe Mihăiţă, care spune că nu mai ştie ce să facă. Povesteşte că va încerca să vorbească cu edilii, să obţină un ajutor din partea cuiva, dar nu crede că va reuşi mare lucru. Singurele dorinţe pe care le mai are sunt să fie angajat din nou şi să primească materiale de construcţii pentru a-şi putea ridica din nou o cameră.

Timpul trece în defavoarea lor, după cum spune bărbatul. Odată cu fiecare clipă se şubrejeşte şi starea de sănătate a doamnei Florica, dar şi a copilului lui  Mihăiţă, Mariusică.                       .

Micuţul are doar trei luni şi aproape jumătate din viaţă şi-a petrecut-o în braţele mamei sale, în patul din curte, printre lucrurile făcute cenuşă. Din cauza furtunilor din ultimele săptămâni, bebeluşul s-a îmbolnăvit şi tuşeşte cumplit, după cum povestesc părinţii lui: „ Într-o noapte l-a plouat rău, pentru că nu aveam unde să ne adăpostim şi a răcit, tuşeşte rău de tot şi are febră“ , spune mama micuţului legănându-l.

Aceasta povesteşte că, săptămâna trecută, atunci când Bucureştiul era sub cod galben de ploi şi furtunile măturau Capitala în fiecare seară, toţi cei zece membrii ai familiei Stuparu se adăposteau sub acelaşi celofan, care a luat locul acoperişului transformat în scrum.

Mâncarea, cea mai grea încercare

Proba de foc pe care trebuie să o treacă în fiecare zi familia Stuparu este mâncarea, pentru că fără un venit constant lucrurile se complică. Mihăiţă povesteşte că vecinii sunt îngerii păzitori ai familiei, pentru că ori de câte ori au nevoie de hrană, aceştia îi ajută cu ce au. „Uneori, când nu avem mâncare îi duc pe ăştia mici în parc să uite de foame. Pe onoarea mea, dacă aşa e viaţa... Avem noroc că ne mai aduc oamenii de la biserică să mâncăm sau vecinii“ , spune resemnat bărbatul.