Dl Ilieşiu şi crucea sa profund comunistă

Senatorul Sorin Ilieşiu doreşte condamnarea comunismului în cel mai comunist mod posibil: o cruce-monument gigant în Piaţa Universităţii din Bucureşti FOTO Eduard Enea/Adevărul

Deşi astăzi nu scapă niciun prilej de a ne reaminti că a fost preşedintele prin al cărui glas România a condamnat comunismul, dlui Traian Băsescu i-a trebuit destul timp spre a se hotărî să o facă.

Atât de mult încât impresia de moment, neştearsă nici azi, a fost aceea că dl Băsescu ar fi preferat să facă uitată ideea. Poate nu în ultimul rând din cauza faptului că el însuşi, prin funcţiile de conducere deţinute în ultimul deceniu de dictatură, făcea parte din ceea ce dl Gabriel Liiceanu numea odată „scenografia gigantescă, impudică şi grotescă a anilor 80”.

Important e că, până la urmă, fostul preşedinte a acceptat propunerea, că sub conducerea profesorului Vladimir Tismăneanu o comisie cu o componenţă amplă a alcătuit un raport asumat ca atare de şeful Statului şi că acelaşi Traian Băsescu i-a dat citire într-o şedinţă de pomină a Parlamentului. Relevantă prin desfăşurarea ei, nu în ultimul rând, pentru evidenţierea unei realităţi pe care o ştiam de altminteri cu toţii. Şi anume că în forul legislativ al ţării se află mulţi, prea mulţi dintre foştii componenţi ai scenografiei menţionate mai sus, tupilaţi pe vremuri în Partidul România Mare, astăzi pe mai departe, ca şi odinioară, şi în alte partide. Şi că şi acestor comunişti răspopiţi le revine-culmea!- misiunea de a legifera în aşa fel încât ţara să o rupă definitiv cu trecutul comunist.

Legiferarea cu pricina nu a intervenit, din păcate, niciodată până la capăt, aşa cum s-ar fi cuvenit. Vinile pentru această situaţie sunt individuale, dar şi colective. Nici dl Băsescu, nici parlamentarii nu au mai făcut pasul următor, unul cum nu se poate mai aşteptat şi mai necesar. Acela de a trece la pedepsirea vinovaţilor, la deposedarea de privilegii şi pensii consistente a foştilor înalţi funcţionari de partid ori a foştilor ofiţeri plătiţi ai Securităţii. Nu doar ai Securităţii dejiste, ci şi ai celei ceauşiste care nu a fost nicidecum bună şi patriotică, aşa cum şi azi încearcă să ne convingă reziduurile ei, unele, precum generalul Iulian Vlad, întâmpinate cu onoruri şi plecăciuni în urmă cu doar câteva luni, atunci când s-au împlinit 25 de ani de la înfiinţarea SRI. A cărui istorie scurtă nu e nici ea nelipsită de multe, prea multe pete negre ca şi de grosolane implicări în stoparea evoluţiei spre adevărata democraţie a României. 

Legiferarea cu pricina nici nu putea să intervină în condiţiile în care România şi prea mulţi români au privit cu reticenţă, dacă nu chiar cu teamă şi ostilitate punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara ca şi orice încercare de formulare şi votare a unei legi a lustraţiei, căzând astfel prea uşor în capcana pretinsului consens naţional. O capcană pregătită cu vicleşug de fost comunist de frunte de Ion Iliescu şi de nenumăraţii săi fideli. Indivizi răsplătiţi cu funcţii bine plătite, iar azi cu pensii la fel de consistente.

Nu există nici cel mai mic indiciu că, la aproape zece ani de la întocmirea şi citirea în Parlament a Raportului Comisiei Tismăneanu, forul legislativ al ţării ar dori să facă fie şi cel mai mic pas înainte pe calea unei condamnări reale, efective, faptice a comunismului. Ba, din contră. Se întoarce la începuturi. Le reiterează.

Pe 22 septembrie 2015, Parlamentul i-a făcut doar un hatâr senatorului traseist Sorin Ilieşiu, a cărui condiţie principală este aceea de „fost”. Fost component al Comisiei Tismăneanu, fost membru GDS, fost liberal. Dublată de condiţia secundară de exclus din foruri şi organisme respectabile. Drept pentru care  a adoptat Legea pentru condamnarea totalitarismului anticomunist şi pentru cultivarea memoriei naţionale antitotalitare. Un hatâr ce urmează să fie plătit din bani publici. Nimic altceva decât o lege gândită de dl Ilieşiu pentru a-şi asigura sieşi, pe cheltuiala românilor, posteritatea, pentru a torpila Raportul Tismăneanu şi pentru a simula condamnarea răului comunist.

Ca să facă uitată lucrarea coordonată de Vladimir Tismăneanu, legea gândită de  senatorul Ilieşiu şi votată fără minte de aleşii neamului vrea un nou Raport de 300 de pagini care să poarte girul Academiei Române. Nu e exclus ca responsabil pentru întocmirea acestuia să fie numit însuşi şeful secţiei de Istorie al instituţiei cu pricina, nimeni altul decât dl Dan Berindei. Un personaj controversat căruia, oricât de mult am vrea, fie şi numai din pricina vârstei sale înaintate, nu îi putem uita demisiile morale din perioada comunistă, detalii care fac ca persoana domniei sale să fie la rându-i o componentă a scenografiei giganteşti, impudice şi groteşti a anilor 80, despre care vorbea dl Gabriel Liiceanu. Obişnuit cu moda indicaţiilor preţioase, dl Ilieşiu nu s-a limitat la a preciza în legea inventată de el dimensiunile viitorului raport, ci şi pe cele ale versiunii concentrate (10-15 pagini) şi ale rezumatului (3 pagini).

Dorinţa devenită lege a dlui Sorin Ilieşiu nu se limitează la atât. Ea mai prevede durarea unei cruci înalte, mai înalte decât clădirea Universităţii, care să semene cu Crucea de pe Caraiman. Cruce al cărei rost ar fi acela de a deveni Monumentul naţional al victimelor totalitarismului. Felul în care va trebui să arate monumentul cu pricina e şi el minuţios descris în lege, cu o minuţie care le-ar fi făcut să crape de invidie şi pe Suzănica Gâdea, şi pe Tamara Dobrin. Şi în total dispreţ faţă de ansamblul arhitectural al zonei. Nu ne mai rămâne să aflăm decât cine va fi artistul însărcinat cu realizarea monumentului în cauză. Nu avem însă nicio grijă. Lumea artistică de azi nu e din păcate lipsită de reîntrupări jalnice şi la fel de profitoare ale unui Constantin Baraschi sau Boris Caragea, iar dlui Ilieşiu nu îi va fi deloc greu să găsească replicile de azi ale acestor sculptori de partid. Realizând astfel performanţa de a combate comunismul prin cele mai comuniste metode cu putinţă.

Fără doar şi poate, e nevoie de mereu reînnoite acte cu natură simbolică care să ne reamintească noaptea totalitară şi să îi omagieze victimele. E nevoie şi de un Muzeu al comunismului. Cu atât mai mult cu cât, din păcate, nu memoria, cu atât mai puţin memoria răului, reprezintă punctul forte al nostru, al românilor. Dar e nevoie şi de ceva mai mult. Iar acest mai mult nu se limitează la condamnarea miloasă la 20 de ani de închisoare a torţionarului Vişinescu sau a altor stafii încă în viaţă ai anilor 50. De plătit ar trebui să plătească şi stafiile comunisto-securiste azi încă cum nu se poate mai vii ale anilor 70 sau 80. La aceasta ar fi trebuit să se gândească şi dl Ilieşiu, şi majoritatea parlamentară, şi Parlamentul în ansamblul său.

Nu au făcut-o şi nici nu o va face atâta vreme cât stafiile acestea de dată ceva mai recentă au afaceri prospere lăsate în grija fiilor şi fiicelor lor, sponsorizează campanii electorale sau, în calitate de foşti parlamentari pretins democraţi, se pregătesc să încaseze pensii neruşinate graţie unor legi de dânşii inventate.

Câtă vreme prea mulţi dintre parlamentari au mentalitate comunistă şi comportament de nouă clasă, fantoma comunismului va bântui liberă prin Casa Poporului şi prin minţile celor ce o ocupă. Şi nu numai acolo.