Cele trei arce de triumf

„Domne, străinii sunt cam proşti, merită taxaţi, ce-i drept e drept!“, îmi zice taximetristul într-o dimineaţă somnoroasă de duminică, la ora 7 fix, imediat după începutul ploii. Adevărul e că sunt relativ uimită, parcursesem în tăcere vreo trei sferturi din traseu şi nu mă mai aşteptam la o conversaţie. Dau din umeri în sensul că „mda, posibil, la fel cum e posibil să fie mai deştepţi ca noi“. El continuă.

„Domne, uitaţi ce chestiune! Nu mi s-a întâmplat mie, un prieten mi-a povestit, dar e reală. Omul a luat nişte francezi de la aeroport, trebuia să îi ducă nu mai ştiu unde şi, când a ajuns lângă Arcul de Triumf, franţuzocii au început să se mire că ia uite ce interesant arată, etc. Acum, omul meu, băiat deştept, evident, a început să le spună că da?, vă place?, păi staţi să vă spun: noi mai avem şi alte arce de triumf. Vreţi să le vedeţi? Franţuzocii au zic, evident, că da, mă-nţelegeţi?“.

Eu, din toată somnolenţa dimineţii de duminică, din toată ploaia, din tot frigul şi din tot corpul asuprit de hainele groase de iarnă, mă trezesc cu gura căscată. „Domne, omul meu a început să le explice nu ştiu ce şi nu ştiu cum despre Arcul de Triumf, i-a dus pe strada cutare, i-a întors, le-a mai zis el ce le-a mai zis despre Bucureşti, despre monumente, apoi i-a scos iar la Arcul de Triumf. Le-a zis: iaca, acesta e al doilea Arc de Triumf din Bucureşti. Franţuzocii, oaa, oaa, ce tare, excelent, şi ăsta e mare şi frumos. Apoi omul i-a luat iar pe o altă stradă, i-a tot dus şi i-a sucit până au ajuns, ce credeţi, până au ajuns iar la Arcul de Triumf. Ăsta, zice băiatul meu, e al treilea Arc de Triumf din Bucureşti. Franţuzocii au aplaudat de mirare, ştiţi că şi ei au de fapt tot vreo trei arce de triumf în Paris, unul mai mare şi două mai mici, aşa că au crezut că şi noi avem la fel!“.

Păi bine, îndrăznesc eu, dar nu s-au prins că toate cele trei arce de triumf ale noastre arată la fel şi mai sunt şi toate trei în reparaţii? „Eh, uite că nu s-au prins! Dacă nu s-au prins înseamnă că sunt proşti şi merită taxaţi. Doar că, din păcate, aşa ne facem faimă proastă. Că dacă ăştia s-au dus acasă şi au căutat pe net despre arcele de triumf din Bucureşti, vă daţi seama…“.

Stau şi mă hlizesc pe geam la frig şi la ploaie. Am ajuns la destinaţie. Băi, să vezi că ăsta m-a dus cu vorba, îmi zic, mi-a spus poveştile lui şi cine ştie cât m-a deturnat. Taximetristul mă dusese însă pe cel mai scurt traseu. Îi plătesc şi dau să cobor, iar el îmi zice: „Toţi suntem cam ciudaţi în oraşul ăsta“. Ştiu, îi răspund, eu am nişte vecini deasupra care fac noaptea discotecă şi pun manele până la ora la care tre să plec eu la lucru. Taximetristul zâmbeşte amar: „Nasol. Uneori, unii taximetrişti care îi duc pe străini cu maşina le zic la final că preţul de pe aparat e în euro, nu în lei“. Zâmbesc şi eu şi dau din umeri.

Cobor din taxi în Pantelimon. În Bucureşti plouă şi ninge în acelaşi timp, vântul şuieră şi, duminică la 7 dimineaţa, orice arătare (fie ea cu aripi sau doar cu picioare) stă ascunsă acolo unde a prins-o venirea nopţii trecute. Trag aer în piept. Şi eu sunt un străin, unul sub acoperire, dar oraşul ştie asta prea bine. Pantelimonul îşi cască gura lui înspăimântătoare şi somnoroasă şi mă primeşte acasă.