Meci de Britannia
0
Show-ul din Upton Park a început departe de Green Street, undeva în underground-ul londonez. Suporterii cu flacără rebelă în ochi şi-au început spectacolul înca aflându-se în vagoanele metroului împovărat.
Nu i-a trădat atributica unui fan devotat (pe care de altfel nici n-o aveau), ci dispoziţia entuziastă de care erau încărcaţi, glasuri bine drese, tupeul nepăsător si dorinţa de a cânta nestingherit.
Drumul de la staţie până la stadion (cam 400 de metri) era un marş de înaintare pe inamic, pe Liverpool, pe „We will never walk alone“-ul cel vestit, pe Gerrard &Co! Am avut impresia că nu oamenii merg neregulamentar, pe drumul rezervat circulaţiei maşinilor, ci invers...că vehiculele sunt impedimente neînsemnate pentru pietoni. Suporterii păşeau ferm spre visul de altădată, spre templul, spre fortăreaţă, spre împlinire!
Nu puteam să mă bucur din plin de cele vizualizate, nu puteam să urlu, nu puteam să cânt, nu puteam să-mi leg un fular de gât, nu puteam sa mă topesc în gălăgia fanilor, simplu...nu aveam bilet!
M-am întors pe Upton Park în ziua meciului, pentru a simţi atmosfera, nebunia, febra unui meci de Premier League! Totul din cauza că două zile mai devreme pupasem fereastra casei de bilete, din interiorul căreia ieşi un sec „sold out“ ! Aceste cuvinte mă doborâseră şi, totuşi, îmi dădură idei pentru alte meciuri pe care trebuia să le găzduiască Londra. Să nu mă îndepărtez de subiect, întorcându-mă la ziua confruntării, unica mea speranţă de a prinde un loc „sub soare“, erau, desigur, bişniţarii...haos total în faţa stadionului, vectori diferiţi, aceelaşi rezultat! cum spune Sergiu Voloc „unul se-mpinge, altul împunge“!
Cert este un lucru, nu doar în Moldova există neobrăzaţi gata să vândă un tichet la preţ exagerat, şi această nelegiure n-a putut decât să mă bucure! Primul englez era vulpoi bătrân, chiar şi culoarea părului o confirma (roşcat-ginger), care-mi dăduse cu sare-n ochi la rostirea preţului. Pe când cel de-al doilea fu indulgent, aterizat şi-mi ceru doar 8 lire extra preţ. Îmi văzusem visul cu ochii, chiar îl ţineam în mâna acum! Tocmai îmi obţinusem dezlegare la exclamaţii!
Lăudabil era segmentul în care suporterii nu erau controlaţi sub nicio formă, nicio măsură de precauţie, niciun cordon de „faraoni“! Totul din simplu motiv...fanii englezi nu au nevoie de fire (faiere), de cuţite, de brichete, de sticle, unica lor armă este VOCEA! Cântecul este cel ce împinge, ce instigă, ce înaripeaza (şi nu Red Bull-ul).
Turnichetul a fost depăşit cu succes, aveam deja „cheia succesului“, cîteva scări verticale mă despărţeau de câmpul de luptă! Gate-ul îl găsisem cu uşurinţă, fiind purtat de nerăbdare, câţiva paşi...stângul, dreptul şi...am în faţă dreptunghiul verde, tribunele ticsite, reflectoare orbitoare şi...făuritorii spectacolului terestru, ei...22!
Ceea ce a urmat nu se poate reda în cuvinte, mai bine zis, nu există cuvinte pentru o descriere plauzibilă. Scaunul rece îşi aştepta stăpânul, mă simţeam copil, am scos îndată telefonul, eram dator să surprind acele momente absolut incredibile! Strigăte, înjurături, cântece, blestemuri, susţinere, compasiune, durere, aplauze, bucurie, mâhnire, scuipări, familii risipite, halbe de bere, nădejde, stop, pas, şut, gol, FOTBAL...
P.S. Aceste momente nu aveau să fie posibile fără MAMA mea, ea a fost cea care a insistat să mergem la stadion fără bilet, pe când eu inghiţeam noduri sceptic.LOVE
Pe curând...
Se încarcă comentariile...
