Declinul unui colos: cum a ajuns cel mai mare angajator din Zalău să piardă 7.000 de angajaţi

Din 7.200 de angajaţi au mai rămas, acum, 360 FOTO Olimpia Man

În 1990, aproximativ 7.200 de zălăuani şi chiar şi sălăjeni veniţi din toate colţurile judeţului se îndreptau zilnic spre Intreprinderea de Armături Industriale din Fontă şi Oţel. Se întâmpla în vremurile bune ale colosul industrial, cunoscut ca fabrica "Armătura", care astăzi a mai rămas doar cu 360 de angajaţi.

După al doilea război mondial, Zalăul, un mic târg de provincie, a devenit parte a amplului proces de industrializare ce a marcat România socialistă. Au fost dezvoltate la Zalău industrii, unele fără nicio legătură cu potenţialul zonei, doar pentru că trebuia ca şi aici să existe activitate industrială. Aşa a luat fiinţă atunci "Fabrica de anvelope", actuala Silvania Michelin, care folosea ca materie primă cauciuc adus din import pe ccale navală (iar Zalău, cu certitudine, nu este port!). Au mai fost înfiinţate “Întreprinderea de prelucrare a lemnului” - Stejarul , “Întreprinderea de produse ceramice” - Cemacon, “Întreprinderea de Conductori Electrici Emailaţi“ - actuala Cuprom, "Întreprinderea de Ţevi" - actuala TenarisSilcotub, “Filatura de Bumbac”, precum şi altele. Cea mai mare era, de departe, Intreprinderea de Armături Industriale din Fontă şi Oţel (IAIFO), înfiinţată în anul 1969, specializată în proiectarea, fabricarea şi comercializarea unei game largi de armături industriale din fontă şi oţel şi de supape de siguranţă cu arc.

 Liderul sindical Vasile Pop îşi aminteşte că în vremurile de vârf ale Armăturii, din 1990, fabrica avea 7.200 de angajaţi, iar următoarea intreprindere din Zalău, ca şi mărime, Fabrica de Ţevi, avea doar 4.500. Fabrica de Emailaţi avea cel mult 3.000 de angajaţi. Armătura avea comenzi din tot spaţiul CAER (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc), creat la iniţiativa URSS în 1949 ca organizaţie economică a statelor comuniste europene pentru a constitui un echivalent al Comunităţii Economice Europene, cu misiunea de a stimula comerţul dintre ţările din blocul comunist. Odată cu dispariţia CAER, s-au cam rărit şi comenzile pentru armăturile industriale de la Zalău, astfel că din 1991 a început, treptat, declinul. "S-a început cu plecările pe cale naturală, prin pensionare. Primele restructurări masive de personal au venit în 1997 şi în 1998, când au fost daţi afară, o dată, 1.100 de oameni, iar în altă etapă, 1.500", îşi aminteşte liderul sindical.

Disponbilizările au continuat şi după aceea, direct proporţional cu scăderea comenzilor, astfel că, în 2004, când fabrica a fost preluată de Rompetrol, ea mai avea doar 1.250 de angajaţi. Cum nu a fost vorba, atunci, de o privatizare propriu-zisă, ci de o lichidare voluntară urmată de vânzare de active către Rompetrol, companie deţinută la acea vreme de Dinu Patriciu, lichidarea a impus disponibilizarea tuturor angajaţilor. O parte dintre ei au fost reangajaţi, ulterior, în fabrică, devenită acum Rominserv Valves IAIFO. Numărul maxim de angajaţi la care s-a ajuns după preluarea fabricii de către Rompetrol nu a fost, însă, niciodată, mai mare de 600.

Pe lângă dispariţia pieţei asigurate de CAER, Armătura a fost afectată şi de actuala criză economică. "În 2009, când ne-a lovit criza, ca să ne salvăm locurile de muncă, am acceptat, la înţelegere cu conducerea, să lucrăm timp de mai multe luni doar patru zile pe săptămână, ceea ce însemna o reducere cu 20 la sută a salariului. Alternativa era să fie daţi afară alţi oameni", rememorează Vasile Pop.

Acum, în fabrica de la Zalău mai lucrează 360 de persoane. Din trei secţii de turnătorie, câte funcţionau pe vremuri, acum mai merge doar una. Mai merg şi două secţii de prelucrare şi un atelier de forje. Adică aproximativ un sfert din ceea ce era, cândva, una dintre cele mai mari fabrici de armături din România.